Distincţia dintre limbaj şi metalimbaj în viziunea lui Ludwig Wittgenstein şi provocarea filosofiei contemporane[1]

     Textul de faţă este scris cu intenţia de a face mai clară raportarea lui Wittgenstein la distincţia dintre limbaj şi metalimbaj. E puţin probabil ca acest lucru să fie realizat în mod direct. Putem, în schimb, investiga presupoziţiile implicite[2] ale poziţiei exprimate de către Wittgenstein, relevante pentru acest scop.

     De ce era necesară o asemenea întreprindere? Pot fi luate în considerare cel puţin trei raţiuni. În primul rând, ea ar putea contribui la o mai bună înţelegere a concepţiei lui Wittgenstein, în ansamblu. În al doilea, odată obţinute unele clarificări, acestea ne-ar putea folosi în soluţionarea contradicţiilor aparente dintre anumite afirmaţii ale lui Wittgenstein, cel puţin pentru unele cazuri. În fine, raportarea lui Wittgenstein la distincţia dintre limbaj şi metalimbaj poate avea un rol important în cadrul poziţiei sale faţă de statutul filosofiei în genere.

     Prima parte a textului cuprinde câteva consideraţii preliminare. A doua reprezintă o încercare de a identifica presupoziţiile relevante. A treia parte, prin apelul la texte, reprezintă o încercare de verificare a interpretării propuse. Partea a patra cuprinde o încercare de evaluare a punctului de vedere exprimat în acest text prin comparaţie cu puncte de vedere oarecum similare, precum şi o enumerare a câtorva întrebări lăsate deschise. În ultima parte este luată în considerare sumar afirmaţia potrivit căreia raportarea lui Wittgenstein faţă de metalimbaj ar avea importanţă pentru critica adusă de acesta filosofiei.

     Două teze pot fi reţinute, în rândul concluziilor ce se pot desprinde din lucrarea de faţă: (1) ipoteza potrivit căreia Wittgenstein respinge distincţia dintre limbaj şi metalimbaj este atât susţinută de textele autorului – luând în considerare lucrări din ambele perioade de creaţie ale acestuia –, cât şi profitabilă din punct de vedere al eforturilor de interpretare/clarificare a operei lui Wittgenstein; (2) ţinând cont de ipoteza respectivă, critica filosofiei tradiţionale realizată de Wittgenstein în a doua sa perioadă capătă o notă mai radicală, astfel încât contraargumentele ce vizează această critică, pentru a avea succes, trebuie să fie întărite.

     Să încercăm mai întâi să ne lămurim asupra felului în care foloseşte Wittgenstein cuvântul “limbaj”. Cel puţin un fragment din scrierile sale ar putea să ne conducă la impresia că există două sensuri distincte, unul caracteristic scrierilor timpurii ale lui Wittgenstein, iar celălalt caracteristic pentru scrierile sale târzii:

Ceea ce ne interesează însă acum este felul în care e folosit termenul, nu concepţia lui Wittgenstein despre limbaj ca atare. Pe scurt, vom întâlni o folosire a acestui termen în calitate de concept[4] şi o folosire comună, proprie limbajului obişnuit[5]. Cele două tipuri de folosire nu pot fi asociate însă, în mod distinct, cu cele două etape ale dezvoltării intelectuale a lui Wittgenstein.

Vom considera în genere, în cele ce urmează, că este vorba despre o folosire comună, proprie exprimării de fiecare zi. Pentru analiza scrierilor târzii ale lui Wittgenstein această alegere este susţinută de recomandări explicite ale autorului, cum ar fi: “When I talk about language (words, sentences, etc.) I must speak the language of every day.”[6] Pentru Tractatus, va trebui să observăm că, în măsura în care există o folosire conceptuală a termenului, aceasta ţine de sarcina specifică a determinării formei logice comune limbajului şi lumii. În cadrul acestei sarcini, însă, între termenii tehnici ai Tractatus-ului ce au o încărcătură concepuală vizibilă – nume, propoziţie, expresie, fapt, obiect etc. –, termenul “limbaj” nu ocupă o poziţie la fel de importantă. În plus, înţelegerea limbajul ca totalitate a propoziţiilor ce pot fi construite[7] nu se distanţează prea mult de înţelegerea comună.

Hotărârea de a da o interpretare unitară, în această privinţă, textelor lui Wittgenstein, s-ar putea dovedi extrem de profitabilă. Ne-ar putea înlesni, de pildă, descoperirea unor presupoziţii comune celor două perioade în care este împărţită, de obicei, activitatea filosofului. Dincolo de funcţia euristică a acestei abordări nu este însă necesar să fim angajaţi în mai mare măsură faţă de o interpretare unitară[8]. O folosire consecventă a termenului “limbaj” pe parcursul întregii opere a lui Wittgenstein nu reprezintă o condiţie necesară pentru existenţa anumitor presupoziţii comune.

Pentru a identifica un punct de pornire, să ne amintim felul în care este introdusă distincţia dintre limbaj şi metalimbaj de către Alfred Tarski. Tarski oferă următorul exemplu al antinomiei mincinosului, într-o formă puţin modificată: să notăm următoarea propoziţie de pe această foaie cu p.

p este falsă.

Observăm că:

1. “p este falsă” este identică cu p.
2. “p este falsă” este adevărată dacă şi numai dacă p este falsă.

Din (1) şi (2) decurge:

     (3) p este adevărată dacă şi numai dacă p este falsă[9].

Această din urmă propoziţie este însă o contradicţie. Greşeala constă, potrivit lui Tarski, în faptul că în schema lui (2) – x este adevărată dacă şi numai dacă q[10] – am substituit prin p o propoziţie ce conţine deja expresia “este falsă”.[11] Pentru a evita o astfel de greşeală este necesar să excludem posibilitatea de a substitui pe p prin “p este falsă” şi invers. Atâta timp însă cât admitem că p este o literă propoziţională ce prescurtează “p este falsă”, nimic nu ne împiedică să facem substituţia. Dacă este să considerăm drept greşită această substituţie avem nevoie de noi reguli, astfel încât să putem indica care reguli sunt sunt încălcate prin efectuarea substituţiei respective. Regula suplimentară pe care trebuie să o luăm în considerare, în viziunea lui Tarski, este de a nu folosi un limbaj închis semantic[12] - un limbaj care cuprinde şi predicate semantice precum “adevărat”. Această regulă este produsă odată cu constituirea unei ierarhii a limbajelor, respectiv a distincţiei dintre limbaj şi metalimbaj.

     Wittgenstein se raportează într-o manieră complet diferită la antinomia mincinosului. El scrie:

Din perspectiva sa, mincinosul din antinomie nu face neapărat o greşeală, spunând despre el însuşi că minte. Rostirea cu pricina s-ar putea să nu fie o propoziţie descriptivă, susceptibilă, la rândul ei, de a fi adevărată sau falsă. Ea ar putea, în schimb, să facă parte dintr-un alt joc de limbaj, ca exclamaţie[14]. În acest caz, nu avem nevoie de distincţia dintre limbaj şi metalimbaj pentru a soluţiona antinomia. Care ar fi însă atitudinea lui Wittgenstein din prima perioadă faţă de această chestiune? Este clar că nu ar putea dizolva problema considerând că rostirea mincinosului nu este o propoziţie descriptivă – pentru Wittgenstein cel din prima perioadă limbajul are o utilizare descriptivă[15]. Pentru a discuta acest lucru trebuie să revenim la forma modificată a antinomiei, aşa cum o găsim la Tarski. Să luăm din nou propoziţia p:

     p este falsă.

Pentru Tarski aceasta ar putea fi o formulare acceptabilă, atâta timp cât ţinem cont că “este falsă” e un predicat semantic, al metalimbajului. Pentru Wittgenstein, însă, “p este falsă” pur şi simplu nu este o propoziţie, pentru că: “[…] o propoziţie nu poate să enunţe ceva despre ea însăşi, căci semnul propoziţional nu poate să fie conţinut în el însuşi […]”[16]. În genere, nici autoreferinţa, nici metalimbajul, nu-şi au locul în cadrul unui sistem în care nu putem avea nume decât pentru obiecte[17], nu şi pentru semne simple, expresii, clase ori secvenţe ale unor expresii dintr-un limbaj, relaţiile dintre ele etc.[18]

     Astfel, putem spune în genere, chiar dacă sub rezerva că facem o afirmaţie provizorie, că perspectiva filosofică a lui Wittgenstein este incompatibilă cu acceptarea unei ierarhii a limbajelor. Această interpretare e în acord cu cel puţin încă două elemente constante ale poziţiei lui Wittgenstein. În primul rând, este vorba de respingerea teoriei russelliene a claselor: “Teoria claselor este cu totul de prisos în matematică.”[19] Or, este ştiut faptul că teoria claselor[20] stă la baza încercării lui Russell de a soluţiona antinomia mincinosului, printr-o tipizare a adevărului şi falsului[21], şi de asemenea inspiră soluţia lui Tarski – introducerea unei ierarhii a limbajelor în cadrul căreia categoriile semantice sunt tipizate[22]. În al doilea rând, este vorba de finitismul lui Wittgenstein, ca poziţie ce exclude tocmai existenţa unei teorii generale a claselor, ca limbaj de ordin infinit[23]. Dincolo de ceea ce se poate realiza imediat, anume că există un acord între cele trei, un traseu deductiv care să înglobeze atât presupoziţia lui Wittgenstein că nu e posibilă o ierarhie a limbajelor, cât şi cele două teze amintite, deşi ar putea fi în principiu schiţat, nu pare deosebit de relavant aici.

     O ultimă observaţie. Există mai multe încercări de soluţionare a paradoxului mincinosului. Alături de consideraţiile lui Wittgenstein, acestea reprezintă alternative la soluţia lui Tarski, fără a se deosebi neapărat de aceasta prin aceea că nu recurg la distincţia dintre limbaj şi metalimbaj. Nu ne propunem să evaluăm critic aceste încercări. Soluţia lui Wittgenstein este importantă pentru tratarea de faţă în măsura în care ea scoate în evidenţă poziţia sa cu privire la distincţia limbaj-metalimbaj şi nu pentru că ar fi “cea mai bună soluţie”[24].

     Vom încerca, în cele ce urmează, să verificăm teza că poziţia lui Wittgenstein nu este compatibilă cu acceptarea distincţiei dintre limbaj şi metalimbaj. Câteva pasaje din scrierile târzii ale lui Wittgenstein ne-ar putea ajuta să confirmăm această ipoteză. Să comparăm, de pildă:

Şi:

Ni se spune, în feluri diferite, că nu poate exista o filosofie de ordinul doi, sau o metafilosofie[27]. Ce înseamnă acest lucru? O filosofie, aşa cum înţelege Wittgenstein sensul tradiţional al termenului, are forma unor întrebări şi răspunsuri formulate într-un anumit limbaj. Să ne amintim că, potrivit poziţiei timpurii a filosofului, un limbaj funcţionează potrivit unor reguli de tipul regulilor de calcul. A investiga aceste reguli ar reveni la a folosi un sistem de reguli de un ordin superior după care să funcţioneze limbajul în care, prin intermediul întrebărilor şi răspunsurilor, realizăm investigaţia. Or, pentru Wittgenstein acest lucru nu este posibil. La fel, un limbaj al unei filosofii de ordinul doi, în care să se poată vorbi despre cuvinte precum “filosofie”, “timp”, “înţeles”, “minte”, sau, pur şi simplu, despre cuvinte în genere, ca elemente ale unui limbaj propriu unei filosofii de ordinul întâi, nu are cum să existe. Acest lucru este sugerat de către Wittgenstein când spune:

În fapt, Wittgenstein spune aici ceva oarecum diferit, şi anume că, dacă ar fi să punem întrebări filosofice în genere, deci şi întrebări privitoare la anumite cuvinte (“filosofie”, “înţeles”, “minte” etc.), ar trebui să putem folosi limbajul comun[29]. Nimic nu exclude însă, s-ar putea replica, posibilitatea ca în cadrul limbajului comun să fie cuprinse toate componentele necesare constituirii unui metalimbaj. Cu toate acestea, chiar dacă vom dispune de aceste componente, tot nu le vom putea folosi, potrivit lui Wittgenstein, în scopul de a formula întrebări într-un metalimbaj aferent metafilosofiei. Aceasta pentru că orice exprimare corectă se realizează în cadrul unui joc de limbaj, iar în măsura în care vorbim într-un joc de limbaj, nu putem vorbi despre ceea ce intră în jocul de limbaj respectiv[30].

     O altă modalitate de a veni în sprijinul ipotezei noastre interpretative ar fi să o “punem la lucru”. Dacă ne foloseşte la descâlcirea sensului unora dintre pasajele controversate din scrierile lui Wittgenstein, dacă, cu alte cuvinte, putem să îi găsim o aplicaţie atunci când încercăm să înţelegem afirmaţiile autorului, acest lucru ar putea contribui semnificativ la acceptarea ei. În acest scop vom discuta faimosul pasaj din Tractatus, 6.54:

Pasajul a stârnit multe nedumeriri, determinându-i chiar pe unii autori să respingă întrega filosofie a lui Wittgenstein ca fiind contradictorie[32]. Autorii care se raportează binevoitor faţă de Wittgenstein încearcă de obicei să elimine această contradicţie arătând că propoziţiile Tractatus-ului pot să ne comunice ceva, chiar dacă sunt nonsensuri. Una dintre precizările ce apar în această situaţie este aceea că propoziţiile Tractatus-ului sunt lipsite de sens în acelaşi fel în care sunt lipsite de sens propoziţiile logicii, neavând o natură pictorială[33]. Ca şi tautologiile şi contradicţiile logice, acestea nu sunt absurde, complet neinteligibile etc., ci doar lipsite de înţeles cognitiv[34]. O altă precizare, venind uneori în completarea primeia[35], este că propoziţiile lui Wittgenstein nu spun ceva despre lume, limbaj etc., nu descriu nimic, ci doar arată ceva cu privire la limbaj, lume, precum şi relaţia dintre ele. Distincţia din prima perioadă dintre a spune şi a arăta[36], respectiv distincţia succesoare, din a doua perioadă, dintre a explica şi a descrie[37], joacă aici rolul predominant[38]. Ce s-ar putea spune însă despre motivul pentru care este introdus paragraful respectiv în Tractatus? Toate propoziţiile limbajului, potrivit schemei Tractatus-ului, trebuie să oglindească lumea, fie direct (cum se întâmplă în cazul propoziţiilor elementare), fie indirect (cum se întâmplă în cazul propoziţiilor compuse, care se constituie ca funcţii de adevăr ale propoziţiilor elementare). Este presupusă o relaţie de oglindire reciprocă între limbaj şi lume, vădită de izomorfismul logic al acestora. Această simetrie ar fi viciată dacă am accepta că există propoziţii cărora să nu le corespundă nimic în realitate. Or, presupunând rezolvată problema propoziţiilor generale, majoritatea propoziţiilor Tractatus-ului au tocmai acest statut. În ele este vorba despre obiecte, stări de lucruri, fapte, propoziţii ş.a.m.d. Să luăm, ca exemplu, următoarea propoziţie: “Der Name vertritt im Satz den Gegenstand.”[39] Ce anume din realitate descrie această propoziţie? Putem socoti, de pildă, că ea exprimă o relaţie care se stabileşte între nume, propoziţie şi obiect, sau între numele aflat în propoziţie şi obiect ş.a.m.d. Care ar fi starea de lucruri care să corespundă propoziţiei? Cea care cuprinde numele şi obiectul, aflate în relaţia respectivă. Nu putem însă, să indicăm înspre ceva din realitate şi să spunem, de pildă: “Acesta este obiectul!”. La fel, nu găsim nicăieri în realitate numele. “Nume” şi “obiect”, în terminologia lui Wittgenstein, sunt concepte formale[40]. La fel, majoritatea termenilor care ar putea face parte, în calitate de predicate semantice, din metalimbaj, sunt concepte formale sau pseudo-concepte[41]. În concluzie, putem spune că presupoziţia neacceptării metalimbajului constituie o explicaţie a afirmaţiilor de la 6.54. Ca teorie formulată în metalimbaj, teoria Tractatus-ului ar putea fi considerată ca descriind relaţia dintre limbaj şi realitate. Aşa cum o înţelege Wittgenstein, însă, aceasta doar ne arată cum stau lucrurile[42].

     Se cuvine să facem o observaţie. Aşa cum reiese din analiza de mai sus, neacceptarea metalimbajului s-ar putea datora, la rândul său, imaginii generale a Tractatus-ului, imaginea potrivit căreia relaţia de oglindire dintre limbaj şi lume este caracterizată printr-o simetrie perfectă. Se poate ridica problema următoare: odată cu schimbarea perspectivei asupra relaţiei dintre limbaj şi lume, în filosofia lui Wittgenstein din a doua perioadă, se renunţă la această imagine; cum s-ar explica respingerea în continuare a metalimbajului? Cu titlu provizoriu, putem face o sugestie. O imagine care să joace, în a doua perioadă, rolul primeia, ar putea fi cea potrivit căreia limbajul, conceput ca activitate lingvistică întrepătrunsă cu alte activităţi şi comportamente umane, nu admite o ierarhie internă. Nu putem vorbi despre nivele ale limbajului, sau despre o ierarhie a limbajelor, aşa cum nu putem vorbi despre o ierarhie a activităţilor implicate în construirea unei case[43].

     Pentru a conchide, ipoteza interpretativă propusă aici pare a fi acceptabilă. În ce măsură este vorba de o interpretare nouă? Destul de apropiată de ceea ce s-a spus aici este interpretarea susţinută de Merril B. Hintikka şi Jaako Hintikka, atribuindu-i lui Wittgenstein o înţelegere a limbajului ca mediu universal[44]. Distincţia dintre language as a calculus şi language as a universal medium[45] pare însă de natură să inducă în eroare, atunci când este îi este aplicată lui Wittgenstein. Aceasta în principal pentru că, după cum mi se pare, distincţia aglutinează două alte distincţii: (a) cea între o poziţie potrivit căreia regulile limbajului sunt de acelaşi fel cu regulile unui calcul şi o poziţie ce neagă acest lucru; (b) cea dintre o poziţie care accepta o ierarhie a limbajelor şi o alta care nu accepta decât existenţa unui singur limbaj, conceput ca mediu universal al comunicării. Distincţia (a) poate fi folosită pentru a deosebi între poziţia lui Wittgenstein din prima perioadă de cea din a doua perioadă. Distincţia (b) nu mai poate fi folosită în acelaşi fel.

Afirmaţia că Wittgenstein nu ar accepta distincţia dintre limbaj şi metalimbaj a fost făcută în treacăt de către Michael Friedman[46], doar că nu a fost clar, până acum, ce s-ar avea în vedere prin această afirmaţie şi în ce măsură această afirmaţie chiar ar fi susţinută de textele lui Wittgenstein. Desigur, rămân destule întrebări şi în urma prezentării de aici. Nu este încă pe deplin clar, de pildă, cu ce anume este incompatibilă poziţia lui Wittgenstein: cu acceptarea metalimbajului, sau cu acceptarea distincţiei dintre limbaj şi metalimbaj[47]? Nu este iarăşi prea clar care ar fi poziţia lui Wittgenstein faţă de construirea unui metalimbaj pentru un anumit limbaj formal[48]: ar accepta o asemenea construcţie sau nu? În fine, în pofida afirmaţiilor iniţiale din acest text, nu este pe deplin clar dacă respingerea metalimbajului este doar o presupoziţie a filosofiei lui Wittgenstein sau poate fi totuşi ridicată la rangul de teză a lui Wittgenstein, susceptibilă de a fi argumentată sau criticată.

     În încheiere, câteva consideraţii sumare cu privire la felul în care ipoteza avută în vedere aici ar putea aduce modificări, odată acceptată, în discuţia poziţiei exprimate de către Wittgenstein, în special în ultima perioadă, vis-a-vis de filosofia tradiţională.

Dacă poziţia exprimată explicit de către Wittgenstein în a doua perioadă are drept efect reducerea filosofiei la o activitate de descriere a unor porţiuni ale limbajului, cu scopul de a “trata” erorile care apar în folosirea limbajului de către filosofii tradiţionali[49], respingerea distincţiei dintre limbaj şi metalimbaj, odată adăugată acestei poziţii, aproape că o transformă într-o poziţie închisă faţă de orice critici[50]. Nu este posibilă o teorie alternativă a limbajului, care să surclaseze perspectiva lui Wittgenstein, din acest punct de vedere, pentru că, pur şi simplu, nu e posibil un metalimbaj în care această teorie să fie formulată[51]. O critică a lui Wittgenstein “din afară”, chiar sub forma unei teorii a limbajului care să introducă, în mod perfect coerent, şi distincţia limbaj-metalimbaj s-ar afla în următoarea situaţie: între poziţia exprimată în cadrul criticii şi poziţia lui Wittgenstein nu va fi posibil un schimb de argumente, şi nici un “arbitraj”. Pe de altă parte, e puţin plauzibil că s-ar putea realiza o critică “din interior” a poziţiei lui Wittgenstein[52].

     Dacă aşa stau lucrurile, atunci ipoteza respingerii metalimbajului nu face decât să adauge o notă extrem de radicală la critica adusă de Wittgenstein filosofiei tradiţionale în lucrările din perioada târzie. Acest lucru nu trebuie însă să ne facă să renunţăm la ipoteza în cauză. Mai degrabă, dacă poziţia exprimată de Wittgenstein în ultima perioadă este avută în vedere cu intenţii critice, această ipoteză ne poate atrage atenţia că trebuie să căutăm contraargumente mai puternice.

1. Wittgenstein

Wittgenstein, L., Workausgabe im 8 Bänden, vol. I, Logisch-philosophische Abhandlung şi Tagebucher 1914-1916, Sürkamp, Frankfurt /Main, 1974;

Wittgenstein, L., Tractatus logico-philosophicus, Routledge & Kegan Paul, Londra, 1961;

Wittgenstein, L., Tractatus logico-philosophicus suivi de Investigations philosophiques, Introduction de Bertrand Russell, Librairie Gallimard, Paris, 1961;

Wittgenstein, L., Tractatus logico-philosophicus (fragmente) în: Filosofia contemporana - orientari şi tendinţe - vol. III, Mihail Radu Solcan (ed.), Academia "Ştefan Gheorghiu" & Universitatea Bucureşti, Catedra de filosofie, Caiet documentar 10/1982 (pp. 22-43);

Wittgenstein, L., Tractatus logico-philosophicus, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991;

Wittgenstein, L., Notebooks 1914-1916, G. H. von Wright & G. E. M. Anscombe (ed.), Harper Torchbooks, New York, 1969;

Wittgenstein, L., Letters to C. K. Ogden: with comments on the English translation of the Tractatus Logico-Philosophicus, G. H. von Wright (ed.), Basil Blackwell, Oxford, 1983;

Wittgenstein, L., The Blue and Brown Books, Basil Blackwell, Oxford, 1961;

Wittgenstein, L., Caietul albastru, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993

Wittgenstein, L., Remarks on The Foundation of Mathematics (Bemerkungen über die Grundlagen der Matematik), Edited by G. H. von Wright, R. Rhees, G. E. M. Anscombe, Translated by G. E. M. Anscombe, Basil Blackwell, Oxford, 1956;

Wittgenstein L., Philosophical Grammar, Translated by Anthony Kenny, Basil Blackwell, Oxford, 1974;

Wittgenstein L., Philosophical Investigations, Edited by G. H. von Wright, R. Rhees, G. E. M. Anscombe, Translated by G. E. M. Anscombe, Basil Blackwell, Oxford, 1953;

Wittgenstein, L., Cercetări filosofice (fragmente) în: Filosofia contemporana - orientari si tendinte - vol. III, Mihail Radu Solcan (ed.), Academia "Ştefan Gheorghiu" & Universitatea Bucureşti, Catedra de filosofie, Caiet documentar 10/1982 (pp. 108-123);

Wittgenstein, L., On Certainty (Uber Gewissheit), Edited by G. E. M. Anscombe and G. H. von Wright, Translated by Denis Paul and G. E. M. Anscombe, Basil Blackwell, Oxford, 1979;

Black, Max, A Companion to Wittgensten's Tractatus, Cambridge University Press, Cambridge, 1964;

Collingwood, R. G., An Essay on Metaphysics, Oxford, 1940;

Copi, Irving M. & Beard, Robert W. (eds.), Essays on Wittgenstein's Tractatus, Routledge & Kegan Paul, Lodra, 1966;

Friedman, Michael, Carnap’s Aufbau Reconsidered, Noûs 21/1987;

Glock, Hans-Johan, A Wittgenstein Dictionary, Blackwell, Oxford, 1996;

Glock, Hans-Johan, Grammar and Methodology. On Wittgenstein’s Latter Conception of Philosophy (Thesis for the degree of D. Phil., Michaelmans, 1989);

Hacker, P. M. S., Insight and illusion: themes in the philosophy of Wittgenstein, Clarendon Press, Oxford, 1986;

Hintikka, Jaako şi Merril B., Investigating Wittgenstein, Basil Blackwell, Oxford, 1986;

Kielkopf, Charles F., Strict Finitism - An examination of Ludwig Wittgenstein’s Remarks on The Foundation of Mathematics, Mouton, , The Hague, Paris, 1970;

Kirkham, Richard L., Theories of Truth. A Critical Introduction, The MIT Press, Cambridge, Massachusetts, Londra, 1992;

Martinich, A. P. (ed.), The Philosophy of Language (3^rd edition), Oxford University Press, Oxford, New York, 1996;

Notturno, Mark A., Science and the Open Society. In Defense of Reason and the Freedom of Thought, forthcoming;

Stenius, Erik, Wittgenstein's Tractatus, Blackwell, Oxford, 1960;

Ştefanov, G., Wittgenstein's Challenge to the Contemporary Philosophy, în Paul Weingartner, Gerhard Schurtz and Georg Dorn (eds.), The Role of Pragmatics in Contemporary Philosophy: Papers of the 20th International Wittgenstein Symposium, August 10-16, 1997, Kirchberg am Wechsel: Volume VII of the series "Contributions of the Austrian Ludwig Wittgenstein Society", (Kirchberg am Wechsel: ALWS, 1997), pp. 915-920;

Tarski, A., The Concept of Truth in Formalized Languages, în Logic, Semantics, Metamathematics (papers from 1923 to 1938), translated by J. H. Woodger, (2^nd edition), Hackett Publishing Company, Indianapolis, 1990;

Whitehead, A. N. & Russell, Bertrand, Principia Mathematica, vol. I, Cambridge, 1910;

Winch, Peter (ed.), Studies in the Philosophy of Wittgenstein, Routledge & Kegan Paul, Londra, 1969;

NOTE

[1] Ţin să mulţumesc profesorilor Adrian-Paul Iliescu, Sorin Vieru, Ilie Pârvu, Mihail Radu Solcan şi Mircea Flonta, de la Universitatea din Bucureşti, precum şi domnului profesor Gabriel Sandu, de la Universitatea din Helsinki, pentru sugestiile făcute şi discuţiile purtate, discuţii care mi-au prilejuit, în genere, clarificarea cel puţin a unora dintre ideile ce se regăsesc în acest text. Datorez mulţumiri, de asemenea, profesorului Mark Amadeus Notturno, de la Central European University, care mi-a pus la dispoziţie manuscrisul ultimei sale cărţi (vezi Nota 32), aducând numeroase critici interesante la unul din textele ce stau la baza lucrări de faţă, precum şi profesorului Eike von Savigny, de la Universitatea din Bielefeld, pentru criticile adresate (vezi Nota 51).

[2] Folosesc aici termenul “presupoziţie” într-un sens foarte apropiat cu cel în care este folosită sintagma “presupoziţie absolută” de către R. G. Collingwood, în An Essay on Metaphysics, Oxford, 1940, cap. IV.

[3] “Este interesant să comparăm multiplicitatea instrumentelor din limbaj şi felurile în care ele sunt folosite, multiplicitatea de genuri de cuvinte şi propoziţii, cu ceea ce au spus logicienii despre structura limbajului (inclusiv autorul Tractatus-ului).” – Ludwig Wittgenstein, Philosophical Investigations, Edited by G. H. von Wright, R. Rhees, G. E. M. Anscombe, Translated by G. E. M. Anscombe, Basil Blackwell, Oxford, 1953, I, 23.

[4] Vezi, de pildă: Ludwig Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus, Routledge & Kegan Paul, Londra, 1961, 4.001, pentru o quasi-definiţie a limbajului, sau: Ludwig Wittgenstein, Philosophical Grammar, translated by Anthony Kenny, Basil Blackwell, Oxford, 1974, partea I, VII, § 71, pentru o discuţie despre dobândirea “conceptului de limbaj”.

[5] Vezi: Ludwig Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus, Routledge & Kegan Paul, Londra, 1961, 4.002, atât pentru o discuţie despre limbajul obişnuit, cât şi pentru o folosire comună a termenului “limbaj”. De asemenea: Ludwig Wittgenstein, Philosophical Investigations, Edited by G. H. von Wright, R. Rhees, G. E. M. Anscombe, Translated by G. E. M. Anscombe, Basil Blackwell, Oxford, 1953, I, 120.

[6] “Când vorbesc despre limbaj (cuvinte, propoziţii etc.) trebuie să vorbesc în limbajul de fiecare zi.” - Ludwig Wittgenstein, Philosophical Investigations, Edited by G. H. von Wright, R. Rhees, G. E. M. Anscombe, Translated by G. E. M. Anscombe, Basil Blackwell, Oxford, 1953, I, 120.

[7] Cf. Ludwig Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus, Routledge & Kegan Paul, Londra, 1961, 4.001.

[8] Pentru o propunere de a da o interpretare unitară filosofiei lui Wittgenstein (ceea ce nu revine la a spune că Wittgenstein are o operă unitară), se poate vedea, de pildă: Peter Winch, “The Unity of Wittgenstein's Philosophy”, în Peter Winch (ed.), Studies in the Philosophy of Wittgenstein, Routledge & Kegan Paul, Londra, 1969.

[9] Într-o variantă desfăşurată, acest raţionament ar putea avea forma:

1. p prescurtează propoziţia “p este falsă”. (presup.)
2. “p este falsă” este identică cu “p este falsă”. (identitate)
3. “p este falsă” este identică cu p. (decurge din (2), aplicând regula enunţată în (1))
4. p şi “p este falsă” sunt două expresii intersubstituibile salva veritate. (din (3), interpretând identitatea ca intersubstituibilitate salva veritate a expresiilor respective)
5. “p este falsă” este adevărată dacă şi numai dacă p este falsă. (definiţia semantică a adevărului)
6. p este adevărată dacă şi numai dacă p este falsă. (din (5), substituind salva veritate pe “p este falsă” prin p)

[10] Reprezentând enunţul (2) prin A(a) « q (a are proprietatea A dacă şi numai dacă se realizează condiţia q), schema pe baza căreia facem substituţia este: A(x) « q.

[11] Alfred Tarski, The Concept of Truth in Formalized Languages, în Logic, Semantics, Metamathematics (papers from 1923 to 1938), translated by J. H. Woodger, (2^nd edition), Hackett Publishing Company, Indianapolis, 1990, p. 157-158.

[12] Vezi Alfred Tarski, The Semantic Conception of Truth and the Foundation of Semantics (apărut iniţial în Philosophy and Phenomenological Research, vol. 4 (1944), pp. 341-375), în A. P. Martinich (ed.), The Philosophy of Language (3^rd edition), Oxford University Press, Oxford, New York, 1996, pp. 65-66.

[13] “Cineva vine în faţa oamenilor şi spune: «Eu mint întotdeauna». Ei răspund: «Ei bine, în acest caz putem avea încredere în tine!» – Dar ar putea el oare să aibă în vedere ceea ce a spus? Nu e prezent oare sentimentul de a fi incapabil să spui ceva într-adevăr adevărat, indiferent ce ar fi?

«Eu mint întotdeauna!» – Bine, dar asta? – «A fost tot o minciună!» – Dar în cazul acesta nu minţi întotdeauna! – «Nu, totul e minciună!»

Poate că ar trebui să spunem despre acest om că nu are în vedere acelaşi lucru ca noi prin «adevăr» şi prin «a minţi». El are în vedere probabil ceva de felul: ceea ce spune el e variabil, sau nimic nu vine cu adevărat din inimă.

S-ar putea de asemenea spune: «Eu mint întotdeauna» nu a fost în realitate o aserţiune. A fost mai degrabă o exclamaţie.” – Ludwig Wittgenstein, Remarks on The Foundation of Mathematics (Bemerkungen über die Grundlagen der Matematik), Edited by G. H. von Wright, R. Rhees, G. E. M. Anscombe, Translated by G. E. M. Anscombe, Basil Blackwell, Oxford, 1956, III – 58. Vezi şi: L. Wittgenstein, op. cit., V – 30.

[14] Când exclam, de pildă, “Ce vreme!” nu afirm nimic despre starea vremii. Acest lucru e cu atât mai evident în acest exemplu, cu cât formularea mea nici măcar nu cuprinde vreo informaţie despre vreme. Cu toate acestea, ceea ce am spus are un rost (cum ar fi în cadrul unei comunicări axate pe schimbul de impresii, nu de informaţii).

[15] Potrivit interpretării lui Stenius, din punctul de vedere al Tractatus-ului, chiar şi propoziţiile interogative, comenzile etc., dacă e să le luăm în considerare, au o componentă descriptivă: radicalul propoziţional (vezi Erik Stenius, Wittgenstein's Tractatus, Blackwell, Oxford, 1960, cap. IX. Descriptive Content and Mood).

[16] Ludwig Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus, Routledge & Kegan Paul, Londra, 1961, 3.322. Vezi şi 4.442.

[17] Vezi, în acest sens: Ludwig Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus, Routledge & Kegan Paul, Londra, 1961, 3.203, 3.22 (pentru o înţelegere adecvată, acestea trebuie să fie corelate cu 3.3).

[18] Cf. Alfred Tarski, The Concept of Truth in Formalized Languages, în Logic, Semantics, Metamathematics (papers from 1923 to 1938), translated by J. H. Woodger, (2^nd edition), Hackett Publishing Company, Indianapolis, 1990, p. 210, acestea sunt elemente necesare ale unui metalimbaj.

[19] Ludwig Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus, Routledge & Kegan Paul, Londra, 1961, 6.031. Pentru o discuţie mai detaliată vezi şi 3.33 – 3.333, şi de asemenea: Ludwig Wittgenstein, Remarks on The Foundation of Mathematics (Bemerkungen über die Grundlagen der Matematik), Edited by G. H. von Wright, R. Rhees, G. E. M. Anscombe, Translated by G. E. M. Anscombe, Basil Blackwell, Oxford, 1956, V- 29.

[20] O denumire alternativă în literatura românească de specialitate este “teoria tipurilor”.

[21] A. N. Whitehead & Bertrand Russell, Principia Mathematica, vol. I, Cambridge, 1910, p.45, apud: A. Dumitriu, Istoria logicii, Ediţia a II-a, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 918.

[22] Vezi: Alfred Tarski, The Concept of Truth in Formalized Languages, în Logic, Semantics, Metamathematics (papers from 1923 to 1938), translated by J. H. Woodger, (2^nd edition), Hackett Publishing Company, Indianapolis, 1990, p. 210-211.

[23] Pentru o discuţie amănunţită a acestor chestiuni vezi: Charles F. Kielkopf, Strict Finitism - An examination of Ludwig Wittgenstein’s Remarks on The Foundation of Mathematics, Mouton, , The Hague, Paris, 1970.

[24] O prezentare critică a diferitelor încercări de soluţionare a paradoxului mincinosului poate fi găsită în Richard L. Kirkham, Theories of Truth. A Critical Introduction, The MIT Press, Cambridge, Massachusetts, Londra, 1992, cap. 9 The Liar Paradox, pp. 271-306.

[25] “Filosofia se preocupă de calcule în acelaşi sens în care se preocupă de gânduri, propoziţii şi limbaje. Dar dacă ar fi fost cu adevărat preocupată de conceptul de calcul, şi astfel de conceptul de calcul al tuturor calculelor, ar exista ceva precum metafilosofia. (Dar nu există. Am putea prezenta tot ceea ce avem de spus astfel încât acesta să apară ca un principiu conducător)” – Ludwig Wittgenstein, Philosophical Grammar, translated by Anthony Kenny, Basil Blackwell, Oxford, 1974, Partea I, VII, § 72.

[26] “Se poate gândi: dacă filosofia vorbeşte despre folosirea cuvântului «filosofie», trebuie să existe o filosofie de ordinul doi. Dar nu este aşa; este mai degrabă precum în cazul ortografiei, care se ocupă de cuvântul «ortografie» printre altele, fără a fi astfel de ordinul doi.” – Ludwig Wittgenstein, Philosophical Investigations, Edited by G. H. von Wright, R. Rhees, G. E. M. Anscombe, Translated by G. E. M. Anscombe, Basil Blackwell, Oxford, 1953, I, 121.

[27] Pentru o discuţie detaliată a acestei chestiuni, vezi Hans-Johan Glock, Grammar and Methodology. On Wittgenstein’s Latter Conception of Philosophy (Thesis for the degree of D. Phil., Michaelmans, 1989), 7.2 Philosophy without Meta-Philosophy, în sp. pp. 309-314.

[28] “Când dau explicaţii trebuie să folosesc limbajul complet dezvoltat (nu vreun fel de limbaj pregătitor, provizoriu); […] Da, dar atunci cum pot să ne satisfacă aceste explicaţii? – Ei bine, întrebările tale au fost formulate în cadrul acestui limbaj; trebuia să fie exprimate în acest limbaj, dacă era ceva de întrebat!” – Ludwig Wittgenstein, Philosophical Investigations, Edited by G. H. von Wright, R. Rhees, G. E. M. Anscombe, Translated by G. E. M. Anscombe, Basil Blackwell, Oxford, 1953, I, 120 (sublinierea îmi aparţine)..

[29] Pentru teza că limbajul “complet dezvoltat” despre care vorbeşte Wittgenstein este, în fapt, limbajul comun, vezi Ludwig Wittgenstein, op. cit., I, 116, 124 şi Ludwig Wittgenstein, Caietul albastru, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, pp. 71-72.

[30] Pentru această idee vezi: Ludwig Wittgenstein, On Certainty (Uber Gewissheit), Edited by G. E. M. Anscombe and G. H. von Wright, Translated by Denis Paul and G. E. M. Anscombe, Basil Blackwell, Oxford, 1979, § 391, § 396.

[31] Engl. (Ludwig Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus, Routledge & Kegan Paul, Londra, 1961): “My propositions are elucidatory in this way: he who understands me finally recognizes them as senseless, when he has climbed out through them, on them, over them. (He must so to speak throw away the ladder, after he has climbed up on it.)”.

“Propoziţiile mele sunt lămuritoare prin aceasta: cel ce mă înţelege le recunoaşte la sfârşit ca fiind nonsensuri, atunci când prin ele, pe baza lor, se va fi ridicat deasupra lor (El trebuie, ca să spunem aşa, să arunce scara, după ce s-a căţărat folosindu-se de ea.).”

[32] Mark A. Notturno, de pildă, oferă următorul argument (în Science and the Open Society. In Defense of Reason and the Freedom of Thought, draft copy, pp. 147-149): în introducerea la Tractatus Wittgenstein pretinde că afirmaţiile sale sunt irevocabil adevărate, în timp ce la sfârşitul lucrării afirmă că propoziţiile Tractatus-ului sunt nonsensuri; dar dacă aşa stau lucrurile, atunci ele nu pot fi în nici un caz adevărate, întrucât un nonsens nu poate fi adevărat sau fals; reiese că între prefaţa Tractatus-ului şi 6.54 există o contradicţie; dacă, pentru a elimina contradicţia, vom accepta că teoria filosofică din Tractatus este adevărată, atunci trebuie să acceptăm şi faptul că problemele filosofice pe care teoria îşi propune să le elimine sunt probleme reale, şi nu false probleme (ceea ce reiese din Tractatus, 6.5: “Când răspunsul nu poate fi exprimat, nici întrebarea nu poate fi exprimată.”, folosind contrapoziţia implicaţiei); dacă, în schimb, acceptăm că teoria filosofică a Tractatus-ului este lipsită de sens, înseamnă că nu s-a produs nici o rezolvare a tuturor problemelor filosofice – în particular, afirmaţiile lui Wittgenstein despre filosofie (inclusiv 4.003, unde se spune că problemele filosofice apar datorită încălcării logicii limbajului nostru) trebuie să fie respinse ca fiind nonsensuri.

[33] Vezi Erik Stenius, Wittgenstein's Tractatus, Blackwell, Oxford, 1960, pp. 208-210, pentru distincţia dintre “depicting sentences” şi “non-depicting sentences”.

[34] Vezi, de pildă: Max Black, A Companion to Wittgensten's Tractatus, Cambridge University Press, Cambridge, 1964, pp. 378-380.

[35] Vezi Max Black, op. cit., pp. 381.

[36] Vezi, de exemplu: Ludwig Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus, Routledge & Kegan Paul, Londra, 1961, 4.121 – 4.122.

[37] Vezi: Ludwig Wittgenstein, Philosophical Grammar, translated by Anthony Kenny, Basil Blackwell, Oxford, 1974, Partea I, II, § 30, şi de asemenea: Ludwig Wittgenstein, Philosophical Investigations, Edited by G. H. von Wright, R. Rhees, G. E. M. Anscombe, Translated by G. E. M. Anscombe, Basil Blackwell, Oxford, 1953, I, 124, 126.

[38] Erik Stenius (Wittgenstein's Tractatus, Blackwell, Oxford, 1960, pp. 208-209) pune uneori în opoziţie chiar showing şi describing. Dincolo de această referinţă, care se poate datora unei utilizări neglijente a terminologiei, afirmaţia că distincţia din filosofia târzie a lui Wittgenstein, între a explica şi a descrie este analogă (sau vine în prelungirea) distincţiei dintre a spune şi a arăta, necesită argumente suplimentare. Nu vom discuta însă această chestiune aici.

[39] Ludwig Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus, Routledge & Kegan Paul, Londra, 1961, 3.22. “Numele în propoziţie reprezintă obiectul.”

[40] Vezi: Ludwig Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus, Routledge & Kegan Paul, Londra, 1961, 4.126 – 4.1274. Pentru “obiect” ca concept formal, vezi în special 4.1272a-e.

[41] Pe de altă parte, s-ar putea spune că un nume propriu al unei propoziţii determinate din limbaj nu este un pseudo-concept, întrucât îi putem determina referinţa (propoziţia scrisă sau pronunţată, ca ocurenţa, este un fapt – Tractatus, 3.14b). La aceasta se poate răspunde că fie (1) dacă numele propoziţiei funcţionează în acest fel, atunci el face parte, potrivit concepţiei lui Wittgenstein, din limbaj, şi nu din meta-limbaj, fie (2) numele propoziţiei nu poate funcţiona în acest fel, întrucât (a) dacă este să numească ceva, el va numi semnul propoziţional, şi nu propoziţia propriu-zisă; în plus, (b) un fapt poate fi doar descris, şi nu numit (Tractatus, 3.144).

[42] O interpretare extrem de apropiată de cea pe care o oferim aici poate fi găsită la Richard, J. Bernstein, în Wittgenstein's Three Languages (articol apărut pentru prima dată în The Review of Metaphysics, vol. 15, no.2, issue no. 58, December, 1961, pp.278-98). În textul reprodus în Irving M. Copi & Robert W. Beard (eds.), Essays on Wittgenstein's Tractatus, Routledge & Kegan Paul, Lodra, 1966, la pagina 236, se spune: “Though the specific formulation of the distinction between "mention and "use" is a contemporary one, the problem of distinguishing the languages or propositions spoken about, and the language used

to speak about these propositions has always been one of the most central in philosophy. Wittgenstein's ladder language has affinities with Plato's dialectic, the language of Kant's

Critique, and Carnap's meta-languages. The ladder language must be distiguished from all these in at least one important respect. Wittgenstein was keenly aware of the self-referential

difficulties of a type-hierarchy of a series of meta-languages. It is for this reason that he stresses the differences in how the ladder language and the perspicuous language mean. The ladder language only elucidates or shows, while the perspicuous language describes or says. "What can be shown cannot be said" (4.1212). It is this radical distinction between showing and saying that lies at the heart of Wittgenstein's attempt to avoid the logical and philosophical confusions engendered by type-hierarchies.”

[43] Putem vorbi, bineînţeles, despre o succesiune preferabilă sau chiar necesară a activităţilor implicate în construirea unei case. Construirea fundaţiei ar trebui, de pildă, să preceadă instalarea burlanelor. Aceasta nu înseamnă însă că există o “distincţie de nivel” între turnarea betonului şi tăierea tablei pentru burlane. La fel, repararea uneltelor folosite în construirea casei nu este o activitate de rangul doi, sau “de nivel mai înalt”, în cadrul construirii casei, ci pur şi simplu o altă activitate.

[44] Vezi: Merril B. Hintikka şi Jaako Hintikka, Investigating Wittgenstein, Basil Blackwell, Oxford, 1986, cap. 1.

[45] Pentru originea distincţiei, locus communis este: Jean van Heijenoort, Logic as Calculus and Logic as Language, Syntese 17 (1967), 324-330.

[46] Vezi: Michael Friedman, Carnap’s Aufbau Reconsidered, în Noűs 21/1987, p. 535. De asemenea, afirmaţia că Wittgenstein nu acceptă distincţia dintre limbaj şi metalimbaj poate fi găsită la Hans-Johan Glock, în A Wittgenstein Dictionary, Blackwell, Oxford, 1996, passim.

[47] Această problemă mi-a fost sugerată de profesorul Adrian-Paul Iliescu. Pe parcursul acestui text formulările aferente celor două variante au fost folosite ca sinonime. Problema ca atare este însă deosebit de importantă, fiind legată, după cum mi se pare de o altă problemă, şi anume cea dacă respingerea metalimbajului face într-adevăr imposibilă o teorie a limbajului care să constituie o alternativă la viziunea cu privire la limbaj exprimată de Wittgenstein în a doua perioadă (vezi şi Nota 51).

[48] Să ne amintim că, în fond, Tarski introduce distincţia dintre limbaj şi metalimbaj pentru limbajele formale, şi chiar se îndoieşte că această distincţie ar putea fi folosită în cazul limbii naturale.

[49] Vezi însă P. M. S. Hacker, Insight and illusion: themes in the philosophy of Wittgenstein, Clarendon Press, Oxford, 1986, p. 140 şi urm., pentru o interpretare complet diferită, potrivit căreia nici chiar critica adusă de Wittgenstein filosofiei în a doua perioadă nu exclude posibilitatea de a face filosofie într-o manieră sistematică.

[50] Pentru o discuţie mai detaliată a acestor chestiuni, vezi: Gheorghe Ştefanov, “Wittgenstein's Challenge to the Contemporary Philosophy”, în Paul Weingartner, Gerhard Schurtz and Georg Dorn (eds.), The Role of Pragmatics in Contemporary Philosophy: Papers of the 20th International Wittgenstein Symposium, August 10-16, 1997, Kirchberg am Wechsel: Volume VII of the series "Contributions of the Austrian Ludwig Wittgenstein Society", (Kirchberg am Wechsel: ALWS, 1997), pp. 915-920.

[51] Există, în acest punct, o problemă formulată de profesorul Eike von Savigny, într-un comentariu la o versiune a textului citat la Nota 50: “why not state all rules of a language by using this very language (if it would be possible by using a meta-language)?”. Nu îmi propun aici să discut această problemă. Cu titlu provizoriu, totuşi, direcţia în care s-ar putea răspunde la această problemă poate fi schiţată. Anume, o teorie a limbajului formulată în acelaşi limbaj nu va fi o teorie filosofică. Ca atare, ea nu va putea să aducă vreo atingere filosofiei lui Wittgenstein.

[52] Există cel puţin două strategii posibile pe care le-ar putea urma o critică internă: (a) atacul distincţiei dintre a spune (a explica) şi a arăta (a descrie) sau (b) introducerea distincţiei limbaj-metalimbaj, ca acceptabilă pentru poziţia lui Wittgenstein, probabil prin descriere.