În cadrul acestei secţiuni sunt interesat de Tractatus-ul lui Wittgenstein în calitate de proiect al unei semantici logice realiste. Reflecţiile dedicate altor teme (scepticismul, solipsismul, matematica, fizica, etica, misticul etc.), oricât de importante ar fi pentru formarea unei imagini complete asupra filosofiei Tractatus-ului, nu vor fi luate în considerare decât în măsura în care ar putea fi aduce lămuriri cu privire la semantica logică a lui Wittgenstein₁. De asemenea, unele dintre detaliile semanticii tractariene ce i-au condus pe interpreţi la dezbateri interminabile vor fi lăsate deoparte (problema identităţii, problema propoziţiilor universale etc.).

Pe cât posibil, încerc să ofer o schiţă a semanticii wittgensteineene care să poată servi drept fundal pentru prezentarea anumitor observaţii critice din scrierile târzii ale lui Wittgenstein. În lipsa altor precizări, atunci când termenii tehnici ai lui Wittgenstein₁ sunt explicaţi, nu este folosit un anumit vocabular filosofic specializat. Toţi termenii pe care îi folosesc în astfel de situaţii au acelaşi înţeles pe care obişnuiesc să îl aibă în vorbirea de fiecare zi.

1. Într-o formulare concisă, Tractatus-ul ne înfăţişează relaţia dintre limbaj şi realitate drept o relaţie de izomorfism structural, datorat formei logice comune. O variantă în care ar putea fi sintetizate tezele principale ale viziunii din Tractatus cu privire la relaţia limbaj-realitate este următoarea:

Voi vorbi mai întâi pe scurt despre (1b) şi (2b), încercând să folosesc cuvintele "obiect", "fapt", "stare de lucruri", "realitate", "lume" etc. în aşa fel încât să fie mai uşor de intuit în ce fel sunt acestea utilizate în Tractatus. În mod obişnuit numim orice lucru despre care vorbim "obiect" sau "lucru"[13] (după cum se vede chiar mai înainte). Cu toate acestea, nu orice obiect al discursului nostru este în mod necesar un obiect în sensul lui Wittgenstein₁. În vreme ce noi putem vorbi despre istoria lumii – un lucru extrem de complex –, obiectele din Tractatus sunt simple (T 2.02). Mai mult, să presupunem că am descoperit particula fizică fundamentală, numită "simplon", să spunem. Dacă un "simplon" poate fi distrus sau modificat în vreun fel, atunci nu va fi un obiect în sensul wittgensteineean al cuvântului (T 2.027). În fine, acceptând că un simplon nu poate fi distrus sau modificat, dacă acesta are, ca atare, vreun fel de proprietăţi, nu va satisface cerinţele impuse obiectelor în Tractatus (T 2.0231, T 2.0232)[14]. Ce ar mai rămâne atunci?[15] Nu prea mult. Probabil că nu este o idee prea fericită să încercăm să înţelegem obiectele în afara stărilor de lucruri în care apar. Dacă totuşi dorim să facem acest lucru, ele vor fi mai degrabă constructe logice[16], sau "puncte în spaţiul logic" (T 2.013, cf. T 3.144), corespunzând unor constante logice[17] notate diferit, asemănându-se întrucâtva substanţei aristotelice (T 2.021)[18].

În măsura în care apar în stări de lucruri determinate din lume, obiectele Tractatus-ului posedă proprietăţi relaţionale[19]. Ele pot fi, totuşi, foarte diferite de ceea ce numim de obicei prin "obiecte" sau "lucruri". Ne stau la dispoziţie cel puţin trei ipoteze de interpretare: (1) sunt numite "obiecte" date ale simţurilor (de ex., puncte colorate în câmpul vizual), (2) sunt numite "obiecte" particulele fizice (e.g., atomi, "simploni" etc.), (3) sunt numite "obiecte" lucrurile individuale (scaune, mese etc.), înţelese însă ca fiind simple şi nealterabile datorită constrângerilor transcendentale speciale din Tractatus[20]. În tratarea de faţă s-ar părea că alegerea uneia sau a alteia dintre variante nu va produce vreo schimbare. Cu titlu provizoriu, vom selecta varianta (3) (cf., de pildă, PI §1, §60 ş.a.m.d.), ţinând seama că obiectele sunt înţelese în Tractatus ca reprezentând elementele ultime ale realităţii şi ca fiind simple.

Spre deosebire de obiecte, stările de lucruri sunt complexe. O stare de lucruri are o structură pe care i-o conferă relaţiile determinate dintre obiectele ce sunt componentele sale (T 2.031, T 2.032). Aceasta înseamnă că o stare de lucruri nu este, pur şi simplu, o colecţie de obiecte. Ea conţine obiectele, dar şi relaţiile dintre ele. Configuraţia obiectelor, dată de relaţia existentă între ele, constituie, într-un sens, forma stării de lucruri (T 2.0272, T 2.032, T 2.033), în timp ce obiectele propriu-zise constituie conţinutul stării de lucruri. De asemenea, dacă obiectele aflate în stări de lucruri depind unele de altele, având caracteristici proprii în funcţie de relaţiile în care intră cu alte obiecte (T 2.03), stările de lucruri sunt complet independente unele faţă de celelalte (T 2.061).

Toate acestea pot fi spuse în egală măsură şi cu privire la fapte. Pentru a oferi exemple, putem numi, pornind de la ceea ce s-a spus deocamdată, deopotrivă stări de lucruri sau fapte următoarele: că mă aflu în faţa mesei şi scriu, că în pahar se află cafea, că aceasta are o culoare închisă etc. Care este, atunci deosebirea dintre fapte şi stări de lucruri? Interpretările tradiţionale disting între fapte şi stări de lucruri în două feluri: (1) faptele (Tatsachen) se deosebesc de fapte atomare sau stări de lucruri (Sachverhalten) prin aceea că în compunerea faptelor pot intra şi alte fapte (aşa cum, de pildă, în compunerea faptului că România se află între Rusia şi Germania poate intra faptul că România este la răsărit de Germania şi faptul că este la apus de Rusia)[21]; (2) stările de lucruri sunt fapte posibile – ele pot să existe sau nu, iar dacă există sunt, ca atare, fapte[22]. Din nou, alegerea unei interpretări nu este prea relevantă pentru tratarea de faţă. Putem observa, totuşi, că cele două variante nu se exclud reciproc. Dacă înţelegem că una dintre condiţiile pe care trebuie să le satisfacă o situaţie pentru a fi un fapt atomar (interpretarea (1)) – ca ea să nu poate fi descompusă în alte fapte – conduce la constrângerea ca structura logică a situaţiei respective să fie dată de o singură relaţie diadică (obiectul a este mai închis la culoare (sau mai sus) decât obiectul b, de pildă), atunci putem observa că un fapt atomar (sau o stare de lucruri) nu se poate realiza ca atare – nu are decât un caracter posibil. Aceasta pentru că în realitate nu întâlnim un obiect care să fie, pur şi simplu, mai închis la culoare decât un altul (sau, pur şi simplu, mai sus decât altul). Obiectul este roşu sau verde sau de o altă culoare, dar de o anumită culoare. La fel, nu posedă doar o poziţie spaţială nedeterminată, în raport cu un singur alt obiect, ci o poziţie determinată, în raport cu mai multe alte obiecte şi, în plus, o serie de alte proprietăţi nespaţiale. Putem spune atunci că faptele atomare sau stările de lucruri (în interpretarea (2)) sunt doar posibile, atâta timp cât le considerăm separat şi nu în cadrul unui fapt mai complex. O modalitate simplă de a distinge între stări de lucruri (sau "stări de lucruri atomare") şi fapte este însă următoarea. Dintr-o stare de lucruri atomară nu decurge logic nimic (T 2.061 şi T 2.062). Dintr-un fapt putem întotdeauna deduce ceva, fiindcă faptul este complex[23].

Pentru utilitatea tratării prezente, vom face uneori referire în mod nediferenţiat la stări de lucruri atomare sau fapte folosind termenul de "situaţie"[24] (cf. T 2.0121, T 2.0122, T 2.014, T 3.11, T 3.144, T 3.21 etc.). Vom vorbi, în acelaşi fel, despre "situaţii posibile", considerând că atât stările de lucruri, cât şi faptele (ca fapte negative, cf. T 2.06) pot fi atât actuale cât şi posibile. Situaţiile se disting însă de evenimente[25] sau procese[26] (T 2.0271 în conjuncţie cu T 2.0272). De pildă, faptul că mă aflu în aceste momente la masă şi scriu tocmai aceste rânduri nu reprezintă o situaţie, în sensul din Tractatus[27].

În fine, deşi Wittgenstein₁ distinge uneori între termenii "lume" şi "realitate", considerând că lumea este totalitatea situaţiilor existente (T 2.04), în timp ce realitatea este totalitatea situaţiilor, fie existente, fie doar posibile (T 2.06), această distincţie nu este făcută în mod consecvent[28]. În cele ce urmează vom folosi în mod predilect termenul de lume, prin "lume" înţelegând totalitatea situaţiilor existente.

2. În continuare încerc să lămuresc afirmaţiile (2a), (3), (4) şi (5). Să pornim de la întrebarea "Ce este o propoziţie (Satz)?"[29]. O serie de interpreţi ai lui Wittgenstein₁ au înclinat să afirme că propoziţia (Satz), în sensul Tractatus-ului, are natură dublă, fiind atât o propoziţie (sentence), cât şi o judecată (proposition)[30]. Acest lucru nu e de natură să ne lămurească prea mult. Poate ar fi mai bine, pentru început, să observăm ce anume nu este o propoziţie (Satz). O propoziţie nu este doar un semn propoziţional (Satzzeichen) (T 3.21, T 3.203c). Cu alte cuvinte, propoziţia nu este identificată cu o ocurenţă scrisă sau rostită a sa. Să scriem, de pildă:

(p) Aud un avion.

Dacă avem în vedere tocmai semnele care apar pe rândul de mai sus, vorbim despre semnul propoziţional, care diferă, de pildă, de "Aud un avion" – respectiv de semnele scrise aici (acestea apar pe foaia de hârtie într-un loc diferit). Semnul propoziţional este, potrivit lui Wittgenstein₁, un fapt (T 3.14b, T 3.143a). Este destul de uşor să ne închipuim acest lucru dacă ne gândim la un limbaj în cadrul căruia folosim diferite cuburi desenate, altele de fiecare dată, aşezate în anumite poziţii unele faţă de altele, în locul cuvintelor scrise sau rostite (T 3.1431, T 4.011 şi T 4.016). De asemenea, propoziţia (Satz) nu este un gând[31], în sensul obişnuit al cuvântului. Să stabilim mai întâi că, după Wittgenstein₁ întrucât propoziţia exprimă un gând (T 3.2), ea nu este totuna cu gândul pe care îl exprimă. Apoi, dacă prin gând înţelegem sensul propoziţiei rostite – ceea ce (p) de mai sus şi "I hear a plane" au în comun[32], de pildă[33] – să observăm că propoziţia nu se reduce la sensul ei, şi nu îşi conţine în mod automat sensul (T 3.13, T 4.2)[34]. Sensul propoziţiei este dat de relaţia propoziţiei cu situaţia pe care o oglindeşte (abbilden). Putem spune că propoziţia este o imagine (Bild) (T 4.021(i)), respectiv un fapt (T 2.141), ca şi semnul propoziţional. Doar că în acest caz, analogia cu limbajul în care folosim cuburi se va schimba în felul următor: în loc de a folosi cuburi noi de fiecare dată când dorim să formulăm o propoziţie, vom folosi aceleaşi cuburi (cf. T 3.203c). Analogia se opreşte, în cazul propoziţiei, în momentul în care vorbim despre cuburi care s-ar afla, după cum suntem înclinaţi să presupunem, în afara minţii noastre. Propoziţia (Satz) este, în sensul Tractatus-ului, o imagine în minte[35]. Pentru a conchide, putem alege să numim propoziţie, în sensul Tractatus-ului, fie (1) propoziţia ca imagine în minte împreună cu relaţia sa de reprezentare (T 2.1513), respectiv sensul care o însoţeşte (şi să ne închipuim propoziţia ca pe un spărgător de nuci care are un căuş în care nu se poate potrivi decât o singură nucă, mulat, eventual, după formele de pe suprafaţa nucii[36]), fie (2) doar propoziţia ca imagine gândită, considerată izolat faţă de relaţia de reprezentare, respectiv sensul ei. Varianta (1) ne creează dificultăţi atunci când dorim să numim tot propoziţii şi tautologiile şi contradicţiile (T 4.461, T 6.11, T 6.121)[37] sau propoziţiile cuprinse în Tractatus (T 6.54)[38]. În plus, varianta (2) s-ar putea dovedi profitabilă atunci când discutăm relaţia dintre propoziţie şi situaţia descrisă de aceasta, fiindcă nu ar trebui să ţinem mereu cont de faptul că această relaţie este, într-un fel, chiar inclusă în propoziţie.

Continuând să cercetăm ce anume nu este o propoziţie, trebuie să ne întrebăm prin ce anume se deosebeşte o propoziţie de un nume?[39] Ca şi în cazul obiectelor şi situaţiilor, vom putea spune mai întâi că propoziţia este complexă (T 3.21, T 3.251, cf. T 4.032, T 4.04), în timp ce numele este simplu (T 3.202, T 3.21, T 3.26 etc.). Acest lucru nu ne lămureşte prea mult. Dacă avem în vedere numele şi propoziţia ca semne, este greu de spus prin ce anume le putem deosebi în privinţa complexităţii. Revenind la limbajul cuburilor, aş putea foarte bine să am câte un singur cub pentru fiecare propoziţie pe care aş dori să o rostesc[40], dar şi cuburi pentru cuvintele pe care aş dori să le rostesc. Cum să ştiu dacă un cub corespunde unei propoziţii sau unui cuvânt?[41]. Propoziţia este complexă în sensul că are o anumită structură. Cum am putea vedea, însă, că un semn are o anumită structură, doar dacă ne este prezentat? Ar trebui, poate, să vedem ce îi corespunde semnului respectiv. Dacă semnul stă pentru un obiect, vom spune că este simplu. Dacă el oglindeşte un fapt, vom spune că este complex. Să revenim la propoziţie ca imagine logică ce exprimă un gând, pentru a uşura lucrurile. Putem să observăm, din cercetarea unei imagini, că aceasta nu este o imagine a unui obiect?[42]. Ce ar deosebi imaginea unui obiect de imaginea unui fapt sau a unei stări de lucruri? Chiar dacă am admis să vorbim despre lucruri individuale obişnuite ca obiecte, trebuie să ne amintim că, potrivit Tractatus-ului, obiectul este simplu[43]. Imaginea ceasornicului de pe perete, în măsura în care nu o pot deosebi în privinţa complexităţii de imaginea mea stând la masă, nu este imaginea unui obiect, ci tot a unui fapt (acela că ceasul arată o anumită oră sau că ceasul este agăţat de perete, că cifrele au o culoare mai închisă decât cadranul ş.a.m.d., eventual o situaţie complexă care le include pe toate acestea). Dincolo de toate acestea, propoziţia ne comunică ceva, are un sens, în timp ce numele nu (T 3.142 în conjuncţie cu T 3.14b, T 3.3, T 4.026)[44]. Deosebirea este destul de intuitivă pentru a nu mai insista asupra acestor chestiuni.

Dacă ne este ceva mai clar ce anume este o propoziţie, în viziunea lui Wittgenstein₁, mult mai neclar a devenit acum înţelesul termenului "nume". Nu putem determina ce anume îi corespunde numelui în minte, respectiv care este sensul (Sinn) asociat numelui[45]. Nu putem, de asemenea, explica relaţia dintre nume şi obiectul care este semnificaţia (Bedeutung) numelui aflat în propoziţie. Ca şi în cazul obiectelor, trebuie să ţinem cont de argumentele de tip transcendental care impun acceptarea numelor ca fiind elemente primitive ale limbajului, componente simple ale propoziţiei etc. Acestea ne garantează faptul că ceea ce vorbim poate fi înţeles (T 3.23). Dacă dorim să înţelegem o propoziţie o vom descompune în propoziţiile elementare din care aceasta este constituită (T 5a). Pentru fiecare în parte, vom separa expresiile componente pe care le vom defini. Definiţiile vor avea forma unor propoziţii care, la rândul lor, pentru a fi înţelese, trebuie să fie analizate în acelaşi fel (T 3.25 în conjuncţie cu T 3.2 şi T 3.201, T 3.261a). Numele, înţelese ca în Tractatus, ne garantează că analiza se va opri undeva (T 3.26, T 3.261c). În afara propoziţiilor, nu putem stabili însă ce anume sunt numele.

Să lăsăm deoparte deocamdată numele, pentru a încheia cu propoziţiile elementare. Am putea să cercetăm, în scopul de obţine lămuriri suplimentare, distincţia dintre propoziţii elementare şi propoziţii complexe. În primul rând, trebuie spus că o propoziţie care nu cuprinde doar nume (simboluri simple) nu este elementară (T 4.22). În al doilea rând, numim (în mod special) propoziţii complexe fie propoziţiile care conectează mai multe propoziţii prin anumite relaţii logice, fie negaţiile propoziţiilor elementare[46]. Acestea formează o clasă specială a propoziţiilor care nu sunt elementare. Propoziţiile elementare sunt reciproc independente din punct de vedere logic. Nici una dintre ele nu decurge dintr-o altă propoziţie elementară şi nu intră în contradicţie cu o altă propoziţie elementară (T 4.211, T 5.134, T 6.3751c). Atât propoziţiile complexe cât şi propoziţiile elementare au, spre deosebire de nume, elemente componente între care există anumite relaţii logice[47]. Prin ce anume diferă relaţiile dintre elementele componente ale propoziţiilor elementare de relaţiile dintre elementele componente ale propoziţiilor complexe? Putem găsi o indicaţie în Tractatus (T 3.24a): în cazul propoziţiilor complexe vom putea avea relaţii logice, între propoziţie şi anumite elemente componente ale acesteia, de acelaşi tip cu cele dintre acele elemente componente ale propoziţiei[48]. Nu putem însă identifica asemenea relaţii şi în cazul propoziţiilor elementare, indiferent pentru care elemente componente ale acestora[49]. S-ar putea crede că ştim destule încât să încercăm să aplicăm distincţia dintre propoziţii elementare şi propoziţii complexe în cazul unor exemple. Cum este, de pildă, propoziţia "Ion nu stă pe scaun la masă", elementară sau nu? Dacă o înţelegem ca pe o propoziţie generală (ori de câte ori se află aşezat în faţa mesei, Ion nu stă pe scaun), cu siguranţă nu. Să presupunem că este vorba de o descriere a unei anumite stări de lucruri. Avem acum o propoziţie elementară? Probabil că nu, fiindcă propoziţia aceasta nu este o concatenare doar de nume. Nu trebuie însă să considerăm că "nume", în sensul din Tractatus, şi "nume propriu", în sensul obişnuit, sunt termeni sinonimi. "Masă" nu este un nume pentru că este un termen care poate fi analizat printr-o definiţie (T 3.261c), nu pentru că nu este un nume propriu. Să presupunem, de dragul exemplului, că "masă" şi "scaun" sunt termeni primitivi, care nu pot fi definiţi. Este propoziţia cu pricina, în acest caz, elementară? Probabil că nu, pentru că am putea-o analiza, descompunând-o în alte două propoziţii: "Ion nu stă pe scaun" şi "Ion stă la masă". Ce putem spune despre prima propoziţie, "Ion nu stă pe scaun"? Observăm următorul lucru. Dacă această propoziţie este o propoziţie elementară, atunci şi propoziţia "Ion stă pe scaun" este tot o propoziţie elementară. Cele două propoziţii par însă să intre în contradicţie. Ştim însă că propoziţiile elementare nu pot intra în contradicţie (T 4.211). Trebuie atunci fie (a) să spunem măcar despre una dintre cele două că nu este o propoziţie elementară, fie (b) să spunem că nu avem de a face decât cu o contradicţie aparentă. Varianta (b) nu pare plauzibilă[50]. Acceptând varianta (a) vom renunţa, probabil, la ideea că "Ion nu stă pe scaun" este o propoziţie elementară[51]. Putem acum să ne întrebăm: ar mai exista vreun motiv pentru care, ţinând cont de toate precauţiile deja luate, să nu acordăm statutul de propoziţie elementară propoziţiei "Ion stă pe scaun"? Să substituim acestei propoziţii imaginea lui Ion stând pe un anumit scaun. Propoziţia descrie o situaţie posibilă. În fapt, s-ar putea spune, propoziţia descrie mai multe situaţii posibile, în măsura în care Ion ar putea sta în mai multe feluri pe scaun. Întâlnim aici o dificultate care să ne împiedice să tratăm propoziţia drept elementară? Nu (T 5.156d). Propoziţia este în fapt o imagine completă a situaţiei descrise, dacă ţinem cont de ceea ce am acceptat deja: Ion şi scaunul sunt obiecte simple, lipsite de părţi componente (pe care să le putem trata drept obiecte, formând stări de lucruri componente ale faptului că Ion stă pe scaun).

3. Se poate discuta acum despre relaţia dintre propoziţie şi situaţia descrisă de aceasta, pornind de la o altă întrebare la care trebuia să se ofere un răspuns în Tractatus: "Cum poate o propoziţie falsă să aibă sens?"[52]

Pentru a ne lămuri mai bine, să luăm următorul exemplu. Avem o lume care cuprinde trei obiecte, caracterizate prin poziţiile spaţiale reciproce[53].

Fie numele celor trei obiecte Aa, Be şi Ce[54]. Este evident că, aşa cum se prezintă lucrurile deocamdată, nu avem nici o indicaţie cu privire la referinţa numelor Aa, Be şi Ce. Vom forma propoziţii, într-un limbaj extrem de simplu, prin care descriem situaţii din această lume. De pildă, vom putea spune că Aa este-la-stânga-lui Be. Această propoziţie descrie o stare de lucruri posibilă. Nu putem deocamdată indica starea de lucruri care corespunde propoziţiei[55]. Ar putea fi vorba, ieşind în afara limbajului pe care îl folosim în exemplificare, de primul pătrat negru din stânga şi al doilea, sau de al doilea şi al treilea. O altă propoziţie elementară, aflată în aceeaşi situaţie, va fi, de pildă "Be este-mai-sus-de Aa". Acum, dacă vom construi o propoziţie complexă: "Aa este-la-stânga-lui Be şi Be este-mai-sus-decât Aa", această propoziţie complexă va reprezenta în mod indirect, ca funcţie de adevăr a propoziţiilor elementare componente, descrierea unui fapt. Ne va fi clar acum care obiecte din lumea avută în vedere constituie referinţa numelor Aa şi Be. Potrivit Tractatus-ului, însă, ar fi trebuit să cunoaştem deja referinţa numelor Aa şi Be de când ni s-a dat prima propoziţie elementară. Unde se află problema? Să observăm că există o distincţie între problemele legate de învăţarea numelui şi problemele ce privesc, în cadrul teoriei filosofice din Tractatus, relaţia dintre nume şi obiect. Când spunem că abia după ce ni s-a oferit şi a doua propoziţie, ca propoziţie adevărată, ştim ce anume numesc termenii "Aa" şi "Be", spunem, de fapt, că în lipsa altor indicaţii, abia în momentul respectiv avem suficiente informaţii pentru a învăţa numele Aa şi Be. Referinţa numelor ar trebui însă să o avem de la prima propoziţie elementară, fără a şti dacă aceasta este adevărată sau nu. Cum ne este dată referinţa numelor Aa şi Be în propoziţia "Aa este-la-stânga-lui Be"? Propoziţia, după cum ştim, descrie complet o anumită stare de lucruri în relaţia dintre obiecte are aceeaşi structură logică cu relaţia dintre numele din propoziţie. Forma logică a propoziţiei este __ este-la-stânga-lui __. Într-o altă modalitate, pentru a marca faptul că "este-la-stânga-lui" nu este un nume care să facă parte din propoziţie, ci doar o modalitate de concatenare a numelor din propoziţie, am putea reprezenta forma logică a propoziţiei astfel: __ __. Aceeaşi formă o are starea de lucruri descrisă de propoziţie. Obiectele care intră în starea de lucruri respectivă nu au nici un fel de proprietăţi în afara celor date de poziţia lor spaţială reciprocă nedeterminată. Într-o reprezentare ceva mai adecvată[56], situaţia reprezentată de propoziţia noastră este:

Prin "situaţie" avem în vedere cele două pătrate negre din Fig. 2, nu ca semne-tip. Ca atare, situaţia de mai sus este unică. Referinţa numelor Aa şi Be ne este dată automat prin poziţia pe care o vor ocupa acestea în propoziţie (AaBe sau BeAa), dar nu înainte ca acestea să apară în propoziţie. Ce se întâmplă însă dacă propoziţia este falsă? Propoziţia, considerată în întregime descrie aceeaşi stare de lucruri, doar că, în cazul acesta, este vorba de o stare de lucruri posibilă. Ce ar însemna, în cazul nostru, că propoziţia este falsă? Am fi tentaţi să spunem: propoziţia ar fi falsă dacă în ea s-ar spune, de pildă că Aa este-la-stânga-lui Be, în timp ce în starea de lucruri din realitate Be s-ar afla la stânga lui Aa. Acest lucru ar putea fi constatat, însă, doar dacă ne-ar fi dată deja referinţa lui Aa şi cea a lui Be, înainte ca aceste două nume să intre în propoziţia pe care o discutăm (cf, T 5.4732), printr-o altă propoziţie: Be este-la-stânga-lui Aa[57]. Ce s-ar întâmpla însă dacă, pentru situaţia reprezentată mai sus prin alăturarea celor două pătrate negre, ni s-ar prezenta propoziţia "Be este la stânga lui Be"? Cum am putea stabili care dintre cele două pătrate negre este Be? La aceasta ar trebui să răspundem, probabil, că propoziţia de mai sus nu este, pur şi simplu, falsă, ci absurdă, astfel încât nu se mai pune problema să căutăm referinţa lui "Be"[58]. Să ne oprim deocamdată aici cu aceste probleme[59].

Trecând la propoziţiile complexe, să luăm următorul exemplu: "Aa este-la-stânga-lui Be şi Be este-la-stânga-lui Ce". Este clar că propoziţia este adevărată, pentru lumea reprezentată în Fig. 1. Cum oglindeşte propoziţia situaţia respectivă? Prin intermediul propoziţiilor elementare din care este compusă. Dacă în cazul compunerii propoziţiilor elementare prin conjuncţii în propoziţii complexe prin conjuncţii aceste chestiuni par destul de clare, ele nu mai par prea clare atunci când ne gândim la propoziţii complexe formate prin alte modalităţi de compunere logică. Ce anume din lumea reprezentată în Fig. 1 este oglindit de propoziţia "Dacă Be este-la-stânga-lui Aa, atunci Ce este-mai-sus-decât Aa"? Nimic în mod direct (T 4.4-4.432 în conjuncţie cu T 4.3 şi T 4.25). Pentru ca ea să fie adevărată ar trebui, însă, fie ca propoziţia elementară care apare ca antecedent aş implicaţiei din cadrul ei să fie falsă, fie ca propoziţia elementară care apare în poziţia consecventului implicaţiei să fie adevărată. Considerând lucrurile altfel, propoziţia exclude situaţia în care ceea ce este descris de propoziţia din antecedentul implicaţiei este adevărat, iar ceea ce este descris în consecvent este fals. Putem acum, uitându-ne la ceea ce se spune în propoziţiile elementare respective să ne reprezentăm o imagine care va avea (folosind convenţiile de mai înainte) următoarea structură logică:

Be Aa

Ce

Acum, propoziţia complexă ne spune că o situaţie care are această structură logică nu este de găsit în lume. În ce sens ceea ce ne spune propoziţia reprezintă o descriere? Putem spune fie că propoziţia descrie o situaţie ca fiind inexistentă[60] (T 4.0641c în conjuncţie cu 4.1), fie că propoziţia reprezintă, într-un sens, o descriere generală a întregii lumi din care lipseşte situaţia respectivă (T 3.42a, T 4.023e, T 4.05 şi T 4.06 T 4.12, etc.)[61].

4. Pentru a simplifica un pic lucrurile, voi exemplifica acum ideea din Tractatus redată la început în propoziţia (6) pentru o lume asemănătoare celei din Figura 1. Să luăm însă, în sensul din Tractatus al termenului "realitate", toate situaţiile posibile. Să considerăm mai întâi toate stările de lucruri atomare posibile, în cazul în care admitem să redăm toate poziţiile spaţiale reciproce dintre două obiecte doar prin relaţiile "este-la-stânga-lui" şi "este-mai-sus-decât". Scriind prescurtat avem următoarele propoziţii elementare:

Aa Be, Be Aa, Aa Ce, Ce Aa , Be Ce, Ce Be,

Aa Be Aa Ce Be Ce

Be, Aa, Ce, Aa, Ce, Be,

Să le notăm, în ordine, prin p₁, p₂, ..., p₁₂ ("Be Ce" va fi, de pildă, "p₅"). Folosind operatorul lui Sheffer, vom putea ordona propoziţiile complexe în felul următor:

p₁ / p₁, p₁ / p₂, p₁ / p₃, . . . , p₁ / p₁₂,

p₂ / p₁, p₂ / p₂, p₂ / p₃, . . . , p₂ / p₁₂,

.

.

.

p₁₂ / p₁, p₁₂ / p₂, p₁₂ / p₃, . . . , p₁₂ / p₁₂,

Vom putea prescurta fiecare dintre aceste propoziţii prin q₁, q₂, q₃,..., q₁₄₄ şi apoi să scriem propoziţiile complexe:

p₁ / q₁, p₁ / q₂, p₁ / q₃, . . . , p₁ / q₁₄₄,

.

.

.

p₁₂ / q₁, p₁₂ / q₂, p₁₂ / q₃, . . . , p₁₂ / q₁₄₄, q₁ / q₁, q₁ / q₂, q₁ / q₃, . . . , q₁ / q₁₄₄,

Propoziţiile din şirul de mai sus le vom putea prescurta prin r₁, r₂,..., r ₂₂₄₆₄, după care vom repeta din nou operaţia ş.a.m.d. Forma generală a propoziţiei complexe, în acest caz, va fi:

unde φ şi ψ stau pentru orice propoziţii[62] care ar putea fi elemente componente ale propoziţiei complexe (cf. T 6. T 6.001). Putem observa însă că, odată cu lista completă a propoziţiilor elementare, am primit deja o descriere completă a realităţii avută în vedere de noi (T 4.26). Dacă lăsăm la o parte propoziţiile generale[63], cu aceasta am primit o descriere completă a limbajului în care vorbim despre lumea avută în vedere de noi şi totodată o descriere completă a realităţii. Ni s-au dat, cu alte cuvinte, limitele celor două (T 5.6). Structura logică a realităţii despre care discutăm ar putea fi reprezentată grafic în felul următor:

O "lume" propriu-zisă va avea o structură logică obţinută pornind de la schema din Fig. 3, prin completarea săgeţilor care marchează direcţia celor două relaţii de poziţionare spaţială pentru fiecare din liniile care unesc câte două puncte.

Dacă considerăm că avem de a face cu relaţii de ordine strictă, pentru liniile care

reprezintă acelaşi tip de relaţii, vom avea, după completare, o oglindire a modelului din figura 4.

5. În ce fel ne-ar putea folosi această reprezentare a relaţiei dintre limbaj şi realitate pentru a distinge între propoziţiile cu sens şi cele lipsite de sens? Să observăm mai întâi că nu este vorba în Tractatus, aşa cum a fost în exemplele de mai sus, de un limbaj artificial, ci chiar de limbajul natural (T 5.5563(i)). Pentru a avea sens[64], orice propoziţie, indiferent cât de complicată, trebuie să poate fi analizată logic – descompusă în propoziţiile elementare din care e formată[65]. Tot prin analiză vor fi identificate toate părţile fiecărei propoziţii elementare, precum şi relaţiile dintre aceste părţi. Va fi evident, în acest pas, dacă propoziţia elementară este sau nu o imagine a unei stări de lucruri atomare posibile. În cazul în care, în oricare pas al ei, analiza noastră eşuează, vom respinge că propoziţia analizată are sens. Folosind terminologia din Tractatus, vom spune fie că ea este lipsită de sens (sinnlos), întrucât nu ne comunică nimic, fiind o tautologie sau o contradicţie, fie că este un nonsens (unsinnig), întrucât nu îi poate corespunde nimic în realitate[66]. Pentru a determina dacă o propoziţie interogativă are sau nu sens, vom identifica conţinutul descriptiv al acesteia şi vom cerceta propoziţia descriptivă corespunzătoare[67]. De pildă, conţinutul descriptiv al întrebării dacă scaunul este lângă masă este exprimat de propoziţia descriptivă "Scaunul este lângă masă". În cazul în care această propoziţie are sens, şi întrebarea va avea sens.

Wittgenstein₁ nu are pretenţia că prezentarea relaţiei dintre limbaj şi realitate din Tractatus este propriu-zis o teorie semantică. Aceasta pentru că majoritatea propoziţiilor Tractatus-ului nu satisfac cerinţele pe care ar trebui să le satisfacă propoziţiile cu sens. În ele este vorba despre obiecte, stări de lucruri, fapte, propoziţii ş.a.m.d. Să luăm, ca exemplu, următoarea propoziţie: "Der Name vertritt im Satz den Gegenstand."[68] Ce anume din realitate descrie această propoziţie? Putem socoti, de pildă, că ea exprimă o relaţie care se stabileşte între nume, propoziţie şi obiect, sau între numele aflat în propoziţie şi obiect ş.a.m.d. Care ar fi starea de lucruri care să corespundă propoziţiei? Cea care cuprinde numele şi obiectul, aflate în relaţia respectivă. Nu putem însă, să indicăm înspre ceva din realitate şi să spunem, de pildă: "Acesta este obiectul!". La fel, nu găsim nicăieri în realitate numele. "Nume" şi "obiect", în terminologia lui Wittgenstein, sunt concepte formale[69]. La fel, majoritatea termenilor care ar putea face parte, în calitate de predicate semantice, din metalimbajul unei teorii semantice, sunt concepte formale sau pseudo-concepte[70]. (Putem spune că presupoziţia neacceptării metalimbajului constituie o explicaţie a afirmaţiilor de la T 6.54.) Aşa cum o înţelege Wittgenstein₁, expunerea din Tractatus doar ne arată (v. T 4.121-4.122) cum stau lucrurile[71]. Aceasta nu înseamnă însă că nu suntem asiguraţi, în cazul în care într-adevăr limbajul şi realitatea se află în această relaţie de izomorfism logic, că vom putea, pentru oricare propoziţie, să determinăm dacă aceasta are sau nu sens[72]. Dacă lăsăm deoparte concepţia metafilosofică a lui Wittgenstein₁ (T introducere b, T 4.003)[73], atunci am putea, în această situaţie, să trecem la cercetarea problemelor filosofice propriu-zise, dispunând de o metodă sigură de a testa dacă propoziţiile prin care exprimăm întrebările noastre filosofice au sau nu sens.

Bineînţeles, ştim astăzi că imaginea relaţiei dintre limbaj şi realitate prezentată în Tractatus nu este corectă. O serie de filosofi sunt însă angajaţi în producerea unei imagini mai bune, împărtăşind totuşi o serie de presupoziţii ale Tractatus-ului. Urmează să vedem, în următoarele secţiuni, care sunt unele dintre aceste presupoziţii şi în ce constă (dar şi în ce măsură se susţine) critica lor.

NOTE

[15] Pentru o abordare nu foarte convingătoare în cadrul căreia se încearcă să se ofere un răspuns la această întrebare, considerând obiectele în afara stărilor de lucruri în care apar, în acord cu sugestia lui Russell din Prefaţă, xi(1), vezi Goddard, Leonard & Judge, Brenda, "The Metaphysics of Wittgenstein's Tractatus", în Australasian Journal of Philosophy, Monograph No. 1, June 1982.