Voi cerceta în continuare în ce fel este presupusă în Tractatus ideea că am putea distinge între elemente absolut simple şi elemente complexe ale limbajului, precum şi critica perspectivei potrivit căreia am putea trasa, în sens absolut, o astfel de distincţie, realizată în Cercetări filosofice.

1. Punctul de pornire îl va constitui observaţia că obiectele trebuie să fie simple (T 2.02). Am văzut că aceasta era una dintre puţinele trăsături caracteristice ale obiectelor (în sensul Tractatus-ului). Ce anume conduce însă la cerinţa existenţei unor elemente simple? Presupun, în analiza construită aici, că este vorba de o cerinţă transcendentală[2]. Ceea ce este acceptat ca neîndoielnic în cadrul Tractatus-ului e teza că există o corespondenţă între limbaj şi lume, aceasta întrucât cele două au aceeaşi structură logică[3]. Limbajul, cu alte cuvinte, este o reprezentare simbolică a lumii. Putem reface argumentul transcendental în favoarea simplităţii obiectelor acceptând o teză chiar mai slabă decât cea a izomorfismului logic al limbajului şi realităţii. E suficient să acceptăm că există o anume corespondenţă între cele două[4]. Urmează să identificăm condiţiile de posibilitate ale unei corespondenţe posibile, indiferent de natura acesteia.

În primul rând, este imposibil ca atât limbajul, cât şi lumea să fie simple (T 2.022, împreună cu T 2.033). Dacă ambele ar fi simple, lipsite de părţi componente, nu ar avea nici o formă (şi, implicit, nici o structură). În cazul acesta, în ce anume ar putea sta corespondenţa? În lipsa oricăror părţi componente care să poată fi luate ca repere, în vederea comparării, ce sens are să spunem despre două elemente simple (două puncte geometrice, de pildă) că îşi corespund? În al doilea rând, e imposibil ca un singur element – fie doar limbajul, fie doar lumea – să fie simplu. Nu poate fi stabilită o corespondenţă între două elemente dintre care unul este absolut simplu (v. T 2.17, în plus faţă de T 2.022 şi T 2.033). Reiese că atât limbajul, cât şi lumea trebuie să fie complexe, să aibă părţi componente. La rândul lor, aceste părţi componente ar trebui să poată fi puse în corespondenţă, cel puţin în principiu. În acest punct argumentarea de mai sus poate fi reiterată, de astă dată având în vedere părţile componente ale limbajului şi realităţii, deopotrivă. E necesar ca şi acestea să fie complexe şi nu simple.

Repetând acest argument pentru fiecare dintre părţile componente ale limbajului şi realităţii, iar apoi pentru componentele acestora ş.a.m.d., am ajunge la cerinţa unei complexităţi infinite. S-ar putea obiecta acum că în cazul unei complexităţi infinite nici un subiect epistemic[5] nu ar mai putea să sesizeze existenţa vreunei relaţii între limbaj şi realitate. Să observăm însă că perspectiva epistemologică este irelevantă (cel puţin deocamdată) pentru abordarea de acum, respectiv pentru o abordare fidelă perspectivei Tractatus-ului[6]. Dacă ne concentrăm pentru moment asupra limbajului (ţinând cont de cerinţa ca formulările din limbaj să aibă sens) putem totuşi observa că este imposibil ca un element al limbajului să aibă un sens determinat în cazul în care acesta ar fi datorat unor părţi componente ce pot fi descompuse, la rândul lor, în alte părţi componente (cărora le datorează sensul), la nesfârşit[7]. Nu s-ar putea vorbi, în acest caz, de un sens în întregime determinat (v. T 2.0201, T 3.23). Ceea ce trebuie să fie presupus, în vederea existenţei sensului în întregime determinat este mai degrabă caracterul unic al unei descompuneri a unei expresii lingvistice (T 3.25) – în sensul de parte componentă a limbajului, arbitrar de complexă. Iar unicitatea descompunerii (adică a analizei, fără a considera că un anumit subiect epistemic trebuie să poată realiza această analiză) este garantată de faptul că ea poate fi încheiată (T 4.221), respectiv de existenţa unor componente simple (v. T 3.2, T 3.201, T 3.202), chiar dacă orice analiză completă s-ar încheia prin enumerarea unei infinităţi potenţiale de elemente componente simple (T 4.2211). În cazul limbajului, prin urmare, dacă acceptăm că expresiile lingvistice au sens, atunci trebuie să presupunem că există componente lingvistice simple. Numele (în sensul din Tractatus) sunt astfel de elemente simple. Ne-am putea gândi că este suficient să arătăm pentru limbaj că e necesar ca acesta să aibă părţi componente simple. În virtutea corespondenţei dintre limbaj şi lume, presupusă ca neîndoielnică, ar urma că trebuie să existe elemente componente simple ale realităţii – obiectele Tractatus-ului (v. T 3.203, T 3.22). Să observăm însă două lucruri. În primul rând, nu a fost presupusă o corespondenţă perfectă între limbaj şi lume, astfel că ar fi posibil ca elementelor simple ale limbajului să le corespundă elemente complexe ale lumii (v. T 3.24b-c, NB 15.6.15). În al doilea rând, s-a argumentat deja că nu putem avea o corespondenţă (cel puţin în sensul de până acum) între două elemente dintre care cel puţin unul este absolut simplu. Pare să fie destul de lămurit acum faptul că nu vom putea argumenta în favoarea necesităţii existenţei unor elemente simple ale lumii, obiectele simple, pornind de la teza că limbajul conţine componente simple (numele).

Să revenim puţin la observaţia că o corespondenţă între elemente componente ale limbajului şi cele ale lumii se poate stabili doar în virtutea unei asemănări a formei acestora. Această formă este dată de raportarea reciprocă a părţilor componente ale celor două elemente (T 5.5423a). În cazul limbajului este vorba, în ultimă instanţă, de relaţiile care "prind împreună" numele în propoziţia elementară. Cum stau lucrurile însă în cazul lumii? În afara existenţei unor părţi componente stabile ale unui element al lumii (un fapt, o stare de lucruri), e imposibil de determinat o formă a acestui element. În ce constă această cerinţă a "stabilităţii"? Să luăm un exemplu, pentru a ne lămuri. Indiferent de natura propriu-zisă a elementului N avut în vedere, să presupunem că acesta are infinit de multe părţi, P₁, P₂,…, P_n. Fiecare dintre acestea, la rândul ei, poate fi descompusă în alte părţi. P₁, de pildă, se compune din P₁₁, P₁₂, P₁₃, …, P_1n. P₁₁ se compune din P₁₁₁, P₁₁₂, P₁₁₃, …, P_11n ş. a. m. d. O relaţie internă pentru P₁, între părţile sale P_1k şi P_1j, poate fi la fel de bine privită şi ca o relaţie exterioară a lui P_1k cu P_1j, o altă relaţie exterioară a lui P_1k putând fi cea pe care o are cu P_2m. Faptul că părţile componente ale lui P₁ intră în anumite relaţii specifice nu e suficient pentru a ne lămuri de ce P_1k şi P_1j sunt părţi ale lui P₁, dar P_1k şi P_2m nu sunt. Chiar dacă din cine ştie ce motiv obscur (pe care suntem gata să îl acceptăm) lucrurile stau acum astfel, tot rămâne deschisă posibilitatea ca la un moment ulterior P_1k şi P_2m să fie părţile lui P₁. Dar atunci P₁ nu ar mai fi acelaşi. Mai mult, ne putem închipui că toate părţile ce erau iniţial componente ale lui P₂, în virtutea unor relaţii pe care le au cu P_2m (sau cu alte părţi ale lui P₁), devin părţile lui P₁. În această situaţie P₁ s-a schimbat, devenind P₁’. În plus, P₂ a dispărut complet. Forma lui N s-a schimbat şi ea, datorită instabilităţii părţilor componente ale lui N. În "spatele" lui N, cu alte cuvinte, se află infinit nenumărabil de multe părţi care pot fi grupate arbitrar împreună[8]. Dar acum, în ce sens spunem că lui N îi corespunde ceva (fie simplu, fie complex), în planul limbajului? Putem înţelege acum rostul cerinţei stabilităţii. În ce fel ar putea însă să fie aceasta satisfăcută? Orice element ale cărui părţi complexe pot fi descompuse la infinit va avea o formă instabilă, fiind el însuşi instabil. Va fi nedeterminat, lipsit de substanţă. Doar un element simplu poate fi stabil, iar obiectele Tractatus-ului sunt astfel de componente simple ale lumii (vezi, pentru argumentul din acest paragraf, T 2.022 împreună cu T 2.023, iar apoi T. 2.026, T 2.027 şi T 2.0271; concluzia argumentului este formulată succint la T 2.021, care explicitează propoziţia T 2.02 – punctul nostru de pornire). Să observăm că acest argument nu depinde, în fapt, de precizarea că este vorba de elemente componente ale lumii. Este un argument mai general, care nu distinge între componentele lumii şi cele ale limbajului. Chiar dacă am dispune doar de acest argument, el ar fi suficient pentru a putea spune că fără existenţa unor elemente absolut simple ale lumii şi ale limbajului nu este posibilă o corespondenţă între cele două[9].

2. Se ridică însă o problemă. Cum poate fi realizată o corespondenţă între lume şi limbaj dacă această corespondenţă rezidă, după cum s-a arătat, în corespondenţa între nume şi obiecte? În ce sens se poate vorbi despre o corespondenţă între două elemente simple? Mai înainte am respins posibilitatea unei asemenea corespondenţe. Lucrurile devin mai clare dacă vorbim în felul următor. Suntem interesaţi de corespondenţa dintre limbaj şi realitate în sensul de potrivire a acestora. Teza semanticii realiste este că există o potrivire[10] între limbaj şi realitate. Cu siguranţă, nu poate exista nici o potrivire între două elemente simple. În schimb, dacă există o potrivire între elemente complexe, putem identifica, pentru părţile simple ale acestora, un soi de reciprocitate – o corespondenţă, în acest sens. Atâta timp cât nu avem în vedere două niveluri mai cuprinzătoare decât limbajul şi lumea între care să existe o potrivire, nu putem lua în considerare ipoteza unei corespondenţe (în sens de reciprocitate) a acestora din urmă, independent de structura lor internă. În cazul obiectelor şi numelor acest lucru este posibil tocmai fiindcă avem în vedere elemente mai complexe (propoziţiile elementare şi stările de lucruri atomare) care să le cuprindă ca părţi (vezi, pentru obiecte T 2.012. şi urm., iar pentru nume T 3.3).

Să cercetăm însă mai cu atenţie, în continuare, dacă este posibil ca în virtutea potrivirii dintre două forme complexe să poată fi stabilită o corespondenţă univocă între elementele componente simple ale acestora. Pentru exemplificare, să pornim de la o imagine prezentată în secţiunea anterioară.

Imaginea reprezintă o "lume" formată din trei obiecte. Proprietăţile externe ale fiecărui obiect dintre cele trei sunt date de poziţia sa spaţială relativă la celelalte două obiecte. Proprietăţile interne ale obiectului sunt date de structura poziţiilor spaţiale relative faţă de celelalte obiecte în toate configuraţiile posibile. Numind cele trei obiecte Aa, Be şi Ce, după convenţia din secţiunea precedentă, propoziţiile elementare

Be Ce

Aa, Aa, Aa Be, Aa Ce

reprezintă toate proprietăţile externe ale obiectului Aa. Parcurgându-le, putem identifica în imagine obiectul respectiv (primul pătrat negru din stânga). Nu este însă necesară o descriere completă a lumii respective pentru identificarea obiectului (primele două propoziţii sau ultimele două ar fi suficiente). "Vedem", pe baza structurii stărilor de fapt şi a propoziţiilor elementare, care obiect corespunde numelui Aa (v. T 3.2, T 3.21; vezi de asemenea şi T 4.0311). Trebuie să distingem însă între două probleme diferite. Ceea ce lămureşte exemplul de faţă este modalitatea efectivă în care poate fi stabilită o corespondenţă între nume şi obiecte, atunci când punem faţă în faţă propoziţii (adevărate) din limbaj şi fapte din realitate. Faptul că în unele cazuri este posibil să identificăm efectiv o corespondenţă nu ne este însă de folos atunci când ne interesează dacă este posibilă, în genere, o corespondenţă.

Ce anume garanta posibilitatea unei potriviri în cazul elementelor complexe? Forma (logică a) acestora. Datorită unei forme stabile, puteam distinge fără echivoc între cazurile de potriviri şi cele de nepotriviri. În mod analog, un obiect, deşi simplu, poate avea o formă. Aceasta este dată de toate proprietăţile sale interne (v. şi T 4.122), respectiv de posibilitatea apariţiei sale în toate stările de lucruri, existente sau nu (T 2.0141). În cazul numelor, acelaşi rol este jucat de propoziţiile, fie adevărate, fie false în care poate apărea fiecare dintre acesta (v. T 3.263a-b, T 3.311). Numele "Aa", de pildă, este caracterizat prin posibilitatea apariţiei sale în propoziţiile elementare:

Aa Be Aa Ce

Be, Aa, Ce, Aa, Aa Be, Be Aa, Aa Ce, Ce Aa

La fel, obiectul Aa este caracterizat prin posibilitatea apariţiei sale în situaţiile descrise de propoziţiile de mai sus. Se poate observa că nu avem cum să considerăm şirul de propoziţii de mai sus drept o caracterizare pentru "Be". Dacă am înlocui "Aa", în toate apariţiile, cu "Be", am obţine propoziţii precum "Be Be", iar aceasta este o propoziţie în care "Be" nu are cum să apară[11]. Dacă am înlocui pe "Aa" cu un alt nume, "De", şi am considera că aceasta este o caracterizare a lui "De", nu am face decât să înlocuim un simbol grafic cu un alt simbol – "De" nu ar fi un alt nume, ci un alt simbol pentru acelaşi nume (T 3.3411). În fine, dacă l-am înlocui pe "Aa" cu "Ce" şi în acelaşi timp pe "Ce" cu "Aa", am obţine într-adevăr o caracterizare a lui "Ce", dar ar fi din nou ca şi când am avea caracterizarea aceluiaşi nume, scris acum diferit. Ceea ce ne nemulţumeşte, probabil, este că nu putem, pe baza acestui şir de propoziţii, să identificăm obiectul care corespunde numelui "Aa"[12]. Din nou, condiţia existenţei unei forme a elementelor simple (obiecte, nume) nu e menită să indice felul efectiv în care se realizează corespondenţa, ci doar posibilitatea unei corespondenţe[13]. Totuşi, dacă nu putem identifica obiectul care corespunde numelui Aa, s-ar putea spune, aceasta ar însemna că toate cele trei obiecte au exact aceeaşi formă (logică). Fiecare dintre ele poate să apară în exact aceleaşi stări de lucruri în care să fie implicat oricare din celelalte două. Cu toate acestea, nu este ca şi când am avea un singur obiect (v. T 2.0233). Obiectele sunt distincte numeric în măsura în care au proprietăţi externe diferite[14] (v. T 2.02331).

3. Să urmărim în continuare critica presupoziţiei existenţei unor elemente absolut simple ale limbajului realizată în Cercetări filosofice (PI §46-§65) folosind acelaşi exemplu de mai sus. Să presupunem, de această dată, că situaţia pe care o cercetăm arată astfel:

O propoziţie complexă prin care reprezentăm poziţia spaţială reciprocă (pe orizontală) a celor patru obiecte s-ar putea prezenta astfel: "ABCD" – "A", "B", "C" şi "D" fiind numele celor patru obiecte[15]. Diferite aranjamente[16] ale celor patru obiecte pe orizontală ar putea fi descrise prin propoziţii precum: "BACD", "BCDA", "CDAB", "CABD" etc. Să comparăm această situaţie cu situaţia următoare:

Avem de această dată două obiecte (simple). Să presupunem că numele primului obiect este "AB", iar numele celui de-al doilea este "CD". Propoziţia elementară prin care descriem poziţia spaţială reciprocă (orizontală) a celor două obiecte este "ABCD". În ce anume constă diferenţa dintre cele două situaţii?[17] Diferenţa e dată de situaţiile posibile pe care le putem întâlni. Făcând în continuare abstracţie de poziţionarea spaţială pe verticală a obiectelor[18], în primul caz putem întâlni de pildă o situaţie pe care să o reprezentăm prin propoziţia ACBD, în timp ce în al doilea caz o astfel de înşiruire de semne, am spune, este lipsită de sens. Dar să presupunem că am stipula, pentru primul caz, că pătratele A şi B stau întotdeauna în aşa fel încât propoziţia "AB" este adevărată, şi la fel C şi D. În plus, nici C, nici D nu se află niciodată între A şi B; la fel, nici A nici B nu se află niciodată între C şi D. Cu aceste stipulări, propoziţiile pe care le-am putea formula în primul caz, folosind numele celor patru obiecte, s-ar reduce la "ABCD" şi "CDAB". În continuare, am putea formula în prima situaţie propoziţia "BC", în timp ce în a doua situaţie acest şir de semne nu ar avea nici un sens. Să observăm însă că datorită stipulărilor existente "BC" este echivalentă cu "ABCD", aşa încât am putea considera, în al doilea caz, că "A" şi "B" sunt simboluri diferite pentru numele "AB", iar "C" şi "D" simboluri diferite pentru numele "CD". Se poate răspunde, bineînţeles, că de fapt aceste stipulări sunt inexistente în cazul lumii din figura 2, aşa că toată această discuţie nu are rost. Dar considerăm stipulările respective drept inexistente doar în virtutea unor convenţii grafice. La fel, în virtutea unor convenţii grafice, am acceptat că pătratul Aa din figura 1 este un obiect simplu. Am fi putut la fel de bine, aşa cum putem să privim numele "AB" din cazul figurii 3 ca pe o propoziţie în cazul figurii 2, să considerăm că pătratul Aa este de fapt compus din două jumătăţi lipite – cea din stânga şi cea din dreapta, numite "A" şi respectiv "a", iar "Aa" este o propoziţie care descrie poziţia lor spaţială reciprocă. Am "convenit" să tratăm cele două jumătăţi ale pătratului ca şi când nu ar putea fi dezlipite. La fel, putem conveni să tratăm pătratele A şi B ca pe două jumătăţi de nedezlipit ale unui singur obiect simplu. Figura 3 doar explicitează grafic această convenţie[19]. Nu există, prin urmare, o modalitate în care să putem distinge între elemente simple şi elemente complexe ale limbajului şi lumii, în afara unor stipulări explicite sau tacite pe care să le acceptăm în prealabil[20].

S-ar putea răspunde aici că distincţia simplu–complex (compus), ca distincţie absolută (în sensul Tractatus-ului), a fost respinsă cu uşurinţă tocmai pentru că nu a fost formulată corect. Am acceptat să luăm drept obiecte, în secţiunea precedentă, orice fel de obiecte – atâta timp cât le considerăm simple. Ceea ce se spune acum pare să fie că putem, în cazuri diferite, să considerăm acelaşi obiect drept simplu sau complex. Dacă, în schimb, am lua un termen precum "obiect" (în sensul Tractatus-ului) ca numind ceva de felul unei particule fizice elementare, nedecompozabile[21], nu s-ar mai putea replica la fel ca mai sus. Dacă pătratele negre din figura 1 ar fi astfel de particule ("simploni"), atunci nu ar mai avea sens să vorbim de jumătatea din stânga şi jumătatea din dreapta a lui Aa, iar aceasta nu în virtutea unei simple convenţii grafice.

Acest răspuns s-ar datora însă unei neînţelegeri. Ceea este pus în evidenţă prin argumentul de mai sus nu are legătură cu existenţa efectivă a unor elemente simple, aşa cum nici argumentul Tractatus-ului nu avea. Fie că există simploni, fie că nu, argumentul Tractatus-ului era menit să ne arate că este necesar să acceptăm elemente simple de felul obiectelor şi numelor – aceasta era o cerinţă logică a tezei potrivirii dintre limbaj şi lume. Respingerea argumentului nu este nici ea afectată de existenţa fizică a unor particule absolut simple. Această respingere poate fi formulată astfel: proprietatea limbajului de a fi un mediu de reprezentare nu depinde de existenţa unor elemente absolut simple ale limbajului şi lumii; este suficient tratăm anumite elemente ca şi când ar fi simple[22] (v. PU § 59). În ce fel se vede că anumite elemente sunt simple? Dacă revedem exemplele anterioare, putem observa de pildă că "Aa" a fost tratat ca un nume simplu. Atâta timp cât semnul "Aa" a apărut în acelaşi fel, în combinaţie cu alte semne, nimic nu ne împiedica să îl tratăm drept simplu. Dacă la un moment dat am fi avut combinaţii de semne de forma "aA", "aBe", "Abe" etc. am fi putut începe să suspectăm că Aa nu este un simbol simplu, ci unul compus. Felul în care a fost folosit simbolul Aa a instituit o anumită convenţie pe care am acceptat-o tacit. Asemenea convenţii sunt suficiente pentru a asigura "stabilitatea" unor forme de reprezentare, astfel că elementele simple sunt dispensabile[23].

Cu siguranţă, din punctul de vedere al Tractatus-ului (din punctul de vedere al unei semantici logice, cu alte cuvinte), este inacceptabil apelul la astfel de convenţii. Din acest punct de vedere, argumentul precedent nu are ca efect decât precizarea unei alternative: fie alegem să explicăm relaţia dintre limbaj şi realitate exclusiv prin intermediul unui izomorfism logic, iar atunci trebuie să presupunem existenţa unor "atomi" metafizici şi lingvistici, fie renunţăm la această presupunere, dar atunci suntem obligaţi să acceptăm că pe lângă propoziţiile logicii, există şi alte propoziţii (cele care exprimă convenţii lingvistice relative la unul sau altul dintre jocurile de limbaj în care ne aflăm) care ne-ar înfăţişa structura comună a limbajului şi a realităţii. Nu ni s-a oferit încă un argument care să ne constrângă să acceptăm a doua alternativă. Prezentarea unui astfel de argument nu ne preocupă însă acum[24].

4. Să evaluăm în continuare consecinţele adoptării celei de a doua alternative. Problema pe care o avem în vedere poate fi formulată astfel: "Cât anume putem păstra din teoria logică a reprezentării formulată în Tractatus, în cazul în care nu mai acceptăm că distincţia simplu – complex este absolută?" Să pornim tot de la un exemplu. O stare de lucruri ce cuprinde primele două pătrate din stânga figurii 1 poate fi cea reprezentată de propoziţia AaBe (Aa este la stânga lui Be). Cum putem distinge un şir de semne care formează o propoziţie de un şir de semne care formează o expresie complexă de felul unei descripţii? De unde ştim că AaBe este o propoziţie şi nu o astfel de expresie? Cele două nume, Aa şi Be, apar în propoziţie nu printr-o simplă înşiruire (T 3.14, T 3.141), ci în cadrul unei relaţii (T 3.14). O expresie compusă care nu este o propoziţie e o simplă alăturare de nume, în timp ce alăturarea numelor într-o propoziţie, exprimată printr-un semn propoziţional, este un fapt (T 3.143, T 3.1431, T 3.1432). Dar acum s-ar putea argumenta[25] că dacă propoziţia este un fapt, atunci numele care intră în propoziţie sunt, la rândul lor, obiecte. Am putea la fel de bine ca în locul simbolurilor Aa şi Be să folosim două pătrate haşurate diferit:

.

Ca fapt, propoziţia AaBe ar urma să apară şi ea în "lumea" exemplului nostru.

Numele şi obiectul numit (cele două pătrate de pe prima coloană, de pildă) intră într-o anumită relaţie de corespondenţă, astfel că vor constitui, la rândul lor, un fapt. Ar trebui în principiu ca, având toate numele şi toate obiectele în figură, să putem, pentru orice situaţie posibilă, să recunoaştem a priori corespondenţa dintre nume şi obiecte (în cazul de faţă de pildă orice situaţie care cuprinde primul pătrat din stânga şi numele său – pătratul aflat sub el în figura 4 – indiferent de poziţionarea spaţială a pătratului în prezent haşurat vertical). În caz contrar, am fi siliţi să acceptăm că relaţia dintre nume şi obiect este complet arbitrară. Dar este imposibil (v. T 2.223-5) ca descrierea faptului care cuprinde numele şi obiectul să fie a priori adevărată. Pe de altă parte, dacă ţinem la relaţia dintre nume şi obiect ar trebui să acceptăm că acest fapt (care cuprinde numele şi obiectul) depinde în mod necesar de un alt fapt (care cuprinde propoziţia şi situaţia descrisă de aceasta). Aceasta ar contrazice însă ipoteza atomismului logic (T 1.21). Încercarea de a distinge între propoziţii şi expresii complexe care nu sunt propoziţii pare sortită eşecului[26]. Pe de altă parte, distincţia dintre nume (ca expresii simple) şi alte expresii complexe depinde de convenţiile lingvistice (sau de convenţiile grafice, în exemplele noastre) pe care le acceptăm. Prin urmare, în afara unor astfel de convenţii nu putem distinge între nume şi propoziţii. Putem, într-o situaţie, să privim cele două pătrate haşurate din colţul din stânga figurii 4 şi să considerăm că avem un obiect simplu, respectiv un nume, iar într-o altă situaţie să considerăm că este vorba de o propoziţie. Presupunând că, în cele două situaţii nu oscilăm în privinţa felului în care vedem celelalte pătrate, existenţa unei potriviri între propoziţia şi un fapt care să îi corespundă în lumea figurii 4 depinde, în ultimă instanţă, de convenţiile în virtutea cărora considerăm că este o propoziţie şi nu un nume.

Lucrurile stau la fel şi în privinţa relaţiei dintre propoziţii elementare şi propoziţii complexe. De altfel, chiar în exemplul de mai înainte, una dintre consecinţele imposibilităţii de a distinge între propoziţia elementară "AB" şi numele "AB" era imposibilitatea de a distinge între interpretarea propoziţiei "ABCD" ca propoziţie elementară şi interpretarea aceluiaşi şir de semne ca propoziţie complexă. Problema pare să ţină de felul în care interpretăm conectorii logici. În cazul în care admitem (cf. T 4.0312b, T 5.461 + T 5.4611) că acestora nu le corespunde nimic în realitate[27], am putea întotdeauna să imaginăm un limbaj în care construim propoziţii complexe combinând în anumite feluri (fără apariţia unor semne suplimentare) simbolurile pentru propoziţiile elementare[28]. Chiar dacă aceste modalităţi de combinare vor fi diferite de cele prin care formăm propoziţiile elementare combinând numele (pentru a reda relaţiile în care stau obiectele în starea de lucruri), nimic nu ne împiedică să interpretăm diferit şirul de simboluri respectiv[29]. Să luăm, ca exemplu, o situaţie în care utilizăm poziţionarea pe orizontală a simbolurilor pentru a exprima relaţii de poziţionare spaţială pe orizontală a obiectelor, iar poziţionarea pe verticală a unor simboluri o utilizăm pentru a forma propoziţii complexe sub forma unor conjuncţii ale altor propoziţii. O propoziţie complexă ar fi, de pildă:

AB

BC

AC

În limbajul obişnuit: "A se află la stânga lui B şi B se află la stânga lui C, iar A se află la stânga lui C." Potrivit unei convenţii diferite însă, propoziţia s-ar putea citi:

|A| |B|

"Obiectul |B| se află la stânga obiectului |C| ."

|A| |C|

În fine, potrivit unei convenţii diferite, simbolul "|AB|" ar putea fi, pur şi simplu, nu o

|BC|

|AC|

propoziţie, ci numele unui obiect. Pe baza simplei inspectări a semnelor, chiar dacă avem în faţă şi ceva care să le corespundă, nu putem şti ce convenţie a fost folosită. Să ne gândim, de pildă, că pentru a ilustra obiectul care să corespundă simbolului din exemplul nostru, am desena un pătrat. În funcţie de felul în care ne-am raporta la acest pătrat[30], am putea considera drept corectă oricare dintre interpretările de mai sus. Într-un caz am putea considera că avem, de fapt trei obiecte – A este latura din stânga a pătratului, C este latura din dreapta, iar B este un obiect format din spaţiul dintre A şi C şi laturile de sus şi de jos:

Într-un alt caz, am putea spune că avem reprezentate două obiecte, fiecare fiind compus din două laturi ale pătratului şi având formă de "L":

În fine, în ultimul caz am putea considera că pătratul în întregime este un obiect simplu:

Să părăsim acum cadrul conceptual al semanticii tractariene şi să luăm un exemplu diferit. Să presupunem că am spus cuiva "Du-te şi adu-mi cheile!", iar persoana îmi întinde cheile mele pe care le avea deja în mână. Eu nu voi considera neapărat în acest caz că comanda mea nu a fost executată. Cu alte cuvinte, nu am folosit propoziţia imperativă "Du-te şi adu-mi cheile!" ca pe o propoziţie complexă, care cuprinde două comenzi legate între ele printr-o conjuncţie. Dacă aş fi folosit propoziţia astfel, atunci aş fi considerat că comanda mea nu a fost executată, întrucât comanda simplă "Du-te!" nu a fost executată (persoana nu s-a mişcat din faţa mea), iar o conjuncţie de două comenzi este executată doar atunci când comenzile exprimate de ambii conjuncţi au fost executate. În terminologia Cercetărilor filosofice, este vorba aici de un joc de limbaj[31] în cadrul căruia propoziţia "Du-te şi adu-mi cheile!", în ciuda aparenţelor, este o propoziţie simplă şi nu una complexă. Într-o altă versiune, aş fi putut să spun, pur şi simplu, "Cheile!", iar acum ceea ce în aparenţă este un cuvânt să conteze drept propoziţie[32].

5. Putem rezuma discuţia de până acum în felul următor. Distincţia simplu – complex, ca distincţie absolută, reprezintă o presupoziţie necesară a semanticii realiste a Tractatus-ului, existenţa unor elemente simple ale limbajului şi a unor elemente simple ale lumii fiind consistentă cu semantica logică realistă. Să observăm că a fost nevoie să presupunem această distincţie, în parte, şi datorită unei alte presupoziţii cu privire la limbaj. Este vorba de principiul fregean al compoziţionalităţii, potrivit căruia sensul unei expresii complexe se compune din sensul expresiilor constituente ale acesteia[33]. Atât timp cât, în planul limbajului, era necesară o determinare a sensului, iar sensul unei expresii complexe depindea de sensul componentelor sale mai simple, se impunea existenţa unor componente absolut simple. În lipsa acestora nu putea fi vorba de un sens determinat pentru nici o expresie din limbaj. Dacă am accepta opusul presupoziţiei compoziţionalităţii, anume că o expresie poate avea sens şi fără ca acest sens să depindă de sensul elementelor sale componente, atunci, prin aceasta, am accepta automat şi posibilitatea unul sens bine determinat chiar în lipsa unor elemente ultime, absolut simple, ale limbajului. Se poate ridica, bineînţeles, întrebarea: "Cum mai este posibil să vorbim despre o corespondenţă între limbaj şi realitate, în lipsa unei semantici compoziţionale?". Această problemă nu va fi însă tratată aici. Putem identifica deocamdată, pornind de la observaţiile anterioare, existenţa, în cadrul semanticii Tractatus-ului, a următoarelor presupoziţii: (1) presupoziţia compoziţionalităţii, (2) presupoziţia existenţei unor elemente absolut simple (a) ale limbajului şi (b) realităţii şi (3) asumpţia că (a) limbajul şi (b) realitatea au o structură logică[34]. Alături de acestea, am luat în considerare şi (4) teza existenţei unui izomorfism între limbaj şi realitate, prezentă şi ea în Tractatus[35].

Relaţiile dintre (1), (2a), (2b), (3a), (3b) şi (4), aşa cum s-au conturat, par a fi următoarele:

(i) dacă acceptăm (1), atunci (2a) şi (2b) reprezintă condiţii necesare (dar nu şi suficiente) pentru (4);

(ii) (2a) şi (2b) sunt independente reciproc;

(iii) cel puţin (2a) este o condiţie necesară pentru (1);

(iv) (3a) reprezintă o condiţie necesară pentru (2a);

(v) (3b) reprezintă o condiţie necesară pentru (2b);

Întrebarea de mai înainte privea relaţia dintre (1) şi (4). Ea revine, propriu-zis, la a pune în discuţie posibilitatea unei semantici necompoziţionale realiste şi depăşeşte subiectul de aici.

Ceea ce este important de observat este că atunci când dorim să construim o semantică compoziţională pentru limbajul natural suntem automat angajaţi cel puţin faţă de presupoziţia că există elemente absolut simple ale limbajului, iar acest lucru îl putem susţine doar asumând că limbajul are o structură logică. Această asumpţie, la rândul ei, include presupunerea că putem distinge ceea ce ţine de structura logică a limbajului de ceea ce nu ţine de o astfel de structură. Pot fi distinse, cu alte cuvinte, în cadrul limbajului, propoziţii adevărate în virtutea formei lor logice de propoziţii adevărate datorită altor proprietăţi semantice. Următorul capitol este dedicat criticii acestei presupuneri.

Relevanţa chestiunilor discutate aici pentru problema sensului întrebărilor filosofice poate fi exemplificată după cum urmează. Să presupunem că întâlnesc expresia "oameni de bine" şi încerc să o înţeleg ca pe o expresie compusă, prin analogie cu expresia "oameni de lut". Mi se va explica, probabil, că este greşit să consider că e vorba de o expresie compusă. În mod analog, se poate să fi întâlnit expresia "dreptul la viaţă" şi să ridic întrebarea: "De ce este viaţa un drept?", iar cineva să îmi răspundă că expresia respectivă trebuie tratată ca pe o expresie simplă. Cu alte cuvinte, interlocutorul mi-ar putea spune că atunci când eu ridic întrebarea "De ce este viaţa un drept?", ceea ce spun este lipsit de sens, aşa cum ar fi lipsit de sens să întreb dacă faptul că sunt de bine îi face pe oamenii de bine să cântărească mai mult. Mie ar putea să nu mi se pară aşa şi voi oferi exemple din care să reiasă clar că expresia este decompozabilă, prin analogie cu alte expresii precum "dreptul la proprietate asupra unui obiect", "dreptul la folosinţă asupra unui obiect" ş.a.m.d. Acum, potrivit semanticii Tractatus-ului, există cu siguranţă o modalitate prin care eu şi oponentul meu am putea să soluţionăm definitiv problema, aflând dacă expresia respectivă este simplă sau nu[36]. Dacă ţinem cont de argumentele prezentate aici, atunci ar trebui fie să presupunem că limbajul are o structură logică determinată şi, printr-o analiză corespunzătoare, vom rezolva disputa dintre mine şi oponentul meu aflând dacă expresia este simplă sau nu, fie să spunem că regulile potrivit cărora tratăm o expresie drept simplă sau complexă pot diferi în funcţie de contextul în care e utilizată expresia respectivă. În acest caz din urmă, disputa este în continuare soluţionabilă, dar soluţia va fi diferită. Oponentul meu mi-ar putea arăta, de pildă, că într-un context juridic pot trata o expresie de forma "dreptul la X" sau "dreptul de X" ca pe o expresie compusă, iar o întrebare de forma "De ce are persoana A dreptul la X?" poate primi un răspuns bine determinat[37]. Dacă întrebarea mea ar fi fost pusă în acest context, sigur că nu ar fi fost lipsit de sens să o pun, dar ea ar fi fost o întrebare banală, care poate primi imediat un răspuns[38]. Pot fi stabilite mai multe contexte diferite şi putem cădea de acord, pentru fiecare situaţie în parte, în ce fel e folosită expresia "dreptul la viaţă". Pentru a ne lămuri mai bine am putea imagina anumite contexte noi, şi aşa mai departe. În continuare, putem spera ca pe baza unor analize de felul acesteia să fie construită, în cele din urmă, o teorie sistematică pentru limbajul natural.

NOTE

Be, Ce