Am văzut până acum că, potrivit poziţiei lui Wittgenstein₂, dacă suntem angajaţi faţă de proiectul unei semantici compoziţionale realiste, atunci, în măsura în care presupunem că structura ce asigură izomorfismul dintre limbaj şi realitate este o structură imuabilă (logică), trebuie să presupunem că există elemente absolut simple ale limbajului. Nu am prezentat un argument decisiv în favoarea tezei că nu putem presupune existenţa unor elemente absolut simple ale limbajului, dar pe parcursul prezentării au ieşit la iveală conexiunile dintre o serie de presupoziţii comune atât Tractatus-ului, cât şi unor proiecte semantice actuale.

Voi trece acum la distincţia wittgensteineană dintre forma logică şi forma semantică[1] a unei propoziţii. Pe scurt, într-o terminologie uzuală, distincţia poate fi prezentată în felul următor. Un enunţ poate fi adevărat sau fals independent de experienţă, în virtutea formei sale logice[2]. Pe de altă parte, chiar dacă un enunţ nu exprimă o tautologie sau o contradicţie, el poate fi adevărat independent de experienţă în virtutea înţelesurilor cuvintelor ce îl compun[3]. Potrivit viziunii din Tractatus, orice enunţ adevărat care nu reprezintă o stare de lucruri poate fi, în urma analizei, redus la o tautologie logică. Unul dintre factorii care au contribuit la schimbarea viziunii lui Wittgenstein cu privire la limbaj este tocmai observaţia că există enunţuri "gramaticale"[4] ireductibile la tautologii logice[5]. Dacă există într-adevăr enunţuri de acest tip, atunci trebuie acceptat că ele sunt adevărate în virtutea unor reguli diferite de cele logice. Problema pe care o ridică această observaţie este, în esenţă, următoarea: pare dificil de împăcat teza realistă (izomorfism între limbaj şi realitate) cu acceptarea ideii că structura limbajului nu are un caracter unitar (regulile potrivit cărora funcţionează limbajul nu sunt de un singur tip – reguli logice) şi nici fix (regulile semantice nu par să aibă, la fel ca regulile logice, un caracter imuabil). Am putea, pe de altă parte, să considerăm[6] că nu există o diferenţă de natură între regulile logice şi regulile semantice, ci doar o diferenţă de grad[7], dar este dificil de văzut cum am mai putea, în acest din urmă caz, să mai sperăm să construim o semantică realistă pentru limbaj[8]. Acest capitol este dedicat prezentării şi evaluării critice a acestor idei.

1. Să lămurim mai întâi ce înseamnă, din punctul de vedere al Tractatus-ului, că limbajul are o structură logică. Propoziţiile complexe sunt funcţii de adevăr ale propoziţiilor elementare care intră în compunerea lor. Putem, cu alte cuvinte, identifica forma logică a unei propoziţii complexe. Este însă dificil (dacă nu imposibil) de înţeles în ce fel această formă logică a unei propoziţii complexe este totodată şi forma logică a realităţii. Nu poate fi vorba de o relaţie directă de reprezentare între o propoziţie complexă şi un fapt din realitate care să îi corespundă[9].

Pe de altă parte, deşi între o propoziţie elementară şi o stare de lucruri atomară avem o corespondenţă directă, e greu de precizat ce înţeles are expresia "forma logică[10] a unei propoziţii elementare"[11]. Aceasta şi fiindcă, dacă o propoziţie elementară ar avea o anumită formă logică, atunci ne putem gândi că pe baza acesteia vom putea deduce o altă propoziţie elementară. De pildă, presupunând ca şi mai înainte că (p1) "Ion stă pe scaun" ar fi o astfel de propoziţie şi că (p2)"Ion nu stă pe scaun" ar fi tot o propoziţie elementară (negaţia ar face parte, cu alte cuvinte, din forma logică a propoziţiei elementare (p2)), am putea spune că din (p2) decurge că (p1) nu este adevărată.

Dar acest lucru ar contrazice cerinţa atomismului logic (v. T 4.211, T 5.134-5). Ar fi ca şi când am putea spune că o propoziţie elementară p contrazice o altă propoziţie elementară q.

Cum se justifică însă, din punctul de vedere al Tractatus-ului, cerinţa atomismului logic? O justificare transcendentală ar putea fi schiţată după cum urmează. Una dintre condiţiile de posibilitate a izomorfismului dintre limbaj şi realitate este să existe elemente complexe ale limbajului şi elemente complexe ale realităţii, fiecare dintre acestea având o anumită structură. Garanţia că există o corespondenţă între structura unei propoziţii şi cea a unei stări de lucruri este asigurată de forma logică de reprezentare (v. T 2.151). Aceasta conţine, într-un anumit fel (pe care îl vom lămuri în continuare) posibilitatea ambelor structuri. Atunci când avem o corespondenţă între o propoziţie şi o stare de lucruri, structurile acestora au aceeaşi formă logică[12]. Dacă examinând forma logică a unei propoziţii elementare am putea spune despre o altă propoziţie elementară că este falsă, atunci ar fi ca şi când într-o formă logică nu se găsesc doar condiţiile de posibilitate ale structurilor unor propoziţii, ci ceva mai mult decât atât. O formă logică ar contrazice o propoziţie în acelaşi fel în care un fapt existent în lume ar contrazice-o. Am putea "vedea", cu alte cuvinte, în forma logică a propoziţiilor cum stau lucrurile, adică am putea vedea ce stări de lucruri există şi ce stări de lucruri nu există (şi nu doar ce stări de lucruri e posibil să existe şi să nu existe (T 2.201)). Dar atunci, stările de lucruri inexistente (doar posibile) nu ar avea nici o formă logică (fiindcă în forma lor logică ar trebui să putem vedea că ele nu există), iar propoziţiile false ar fi lipsite de sens. Nu am putea vorbi despre o corespondenţă între limbaj şi realitate în ceea ce priveşte toate propoziţiile pe care le-am putea formula în limbaj ci doar în privinţa propoziţiilor adevărate. De asemenea, tautologiile logice, ca enunţuri ce exprimă o anumită formă logică, ar spune ceva despre realitate[13]. Altfel spus, ar fi ca şi când logica ar reprezenta realitatea, iar acum ne-am putea bineînţeles întreba dacă există sau nu o structură comună logicii şi realităţii, în virtutea căreia această relaţie de reprezentare să fie posibilă[14].

Să încercăm să ne lămurim mai bine cu ajutorul unui model grafic. Să luăm din nou modelul unei lumi extrem de simple:

O descriere completă a acestei lumi poate fi dată prin următorul set de propoziţii elementare:

AB, AC, BC, B/A, B/C, C/A

Toate propoziţiile posibile sunt:

AA, AB, AC, BA, BB, BC, CA, CB, CC, A/A, A/B, A/C, B/A, B/B, B/C, C/A, C/B, C/C

Să luăm propoziţia "AB". Transformând expresiile care apar în ea (numele "A" şi "B") în variabile vom obţine xy. Aceasta, s-ar putea spune (v. T 3.315), este forma logică a propoziţiei. Propoziţii precum "AC", "BA", "BC", "CA" ş.a.m.d. au aceeaşi formă logică cu "AB", din acest punct de vedere. Ele pot fi obţinute din "xy" înlocuind semnele pentru variabile ("x" şi "y") cu numele respective ("A", "B" sau "C").

Ne putem întreba însă: "B/A" are aceeaşi formă logică cu "BA" (sau oricare dintre propoziţiile menţionate mai sus)? Cu alte cuvinte, felul special în care sunt combinate numele în propoziţie, astfel încât aceasta să descrie o anumită relaţie între obiectele din starea de lucruri atomară, va fi păstrat la nivelul formei logice sau nu? În exemplele de aici am convenit ca formulări de tipul "este la stânga faţă de", "este mai sus decât" sau "este mai jos decât" să fie redate prin anumite convenţii grafice speciale, aceasta întrucât ele exprimă, potrivit Tractatus-ului, într-un mod prescurtat, anumite modalităţi de concatenare a numelor în propoziţie. În acest fel se putea vedea că acestor expresii nu trebuie să le corespundă nimic în realitate (T 4.04). În măsura în care acestea contribuie şi ele la sensul propoziţiei, am putea spune (T 3.31 în conjuncţie cu T 3.315), ar trebui ca specificitatea modului de concatenare a numelor în propoziţie pe care o exprimă să nu fie păstrată şi în forma logică a propoziţiilor.

Am putea atunci să reprezentăm forma logică a propoziţiei "AB" prin xRy şi să considerăm că propoziţia "B/A" are aceeaşi formă logică. Desigur, o propoziţie complexă precum "AB şi B/A" va avea forma logică xRy & ySx, dar prin "R" şi "S" nu vom reda tipul de concatenare a numelor "A" şi "B" ("x este la stânga lui y" etc.) ci doar vom exprima faptul că numele sunt alăturate în primul conjunct într-un mod diferit de cel în care sunt alăturate în cel de-al doilea.

Să luăm acum un exemplu simplu. Fie propoziţia compusă:

(p3) AB şi BA

Potrivit felului în care înţelegem aici această propoziţie, ea pare să exprime o contradicţie. Este imposibil ca un obiect să fie la stânga unui alt obiect, iar acesta din urmă să fie, la rândul său, la stânga primului. Cu alte cuvinte, relaţia de poziţionare spaţială pe orizontală este asimetrică (şi la fel şi cea de poziţionare spaţială pe verticală). Să redăm forma logică a propoziţiei (p3) prin xRy & yRx. Este limpede că nu ne putem da seama, prin simpla examinare a formei logice[15], că (p3) spune ceva contradictoriu. În cadrul formei logice nu este cuprins şi faptul că R este un anumit tip de relaţie, şi anume o relaţie asimetrică. Pentru a obţine o contradicţie trebuie să adăugăm această precizare[16], dar aceasta explicitează ceva ce ţine de sensul expresiei "este la stânga faţă de".

Să ne amintim acum care erau toate propoziţiile pe care le-am fi putut formula cu privire la lumea din exemplul nostru:

AA, AB, AC, BA, BB, BC, CA, CB, CC, A/A, A/B, A/C, B/A, B/B, B/C, C/A, C/B, C/C

Dintre acestea, este evident pentru noi că propoziţii precum "AA", "BB", "CC", "A/A" etc. sunt inacceptabile. Aceasta fiindcă relaţiile de poziţionare spaţială dintre obiecte avute în vedere de noi aici sunt ireflexive (un obiect nu poate fi la stânga sau mai sus decât el însuşi). Să considerăm, pentru moment, că am putea să cercetăm structura logică a unei propoziţii precum "AA" şi să ajungem la concluzia că propoziţia este contradictorie. Cu alte cuvinte, am spune că propoziţia "AA" este o contradicţie logică - un enunţ mereu fals. Dar atunci am putea formula o propoziţie precum:

(p4) Din AA decurge AB

iar aceasta va fi o tautologie. Cerinţa atomismului logic nu ar mai fi respectată, întrucât (p4) ne spune că o propoziţie elementară decurge din altă propoziţie elementară. În plus, întrucât am ajuns la concluzia că "AA" este o contradicţie pe baza examinării formei sale logice, ne-am putea întreba dacă există sau nu o stare de lucruri atomară cu aceeaşi formă logică. Răspunsul va fi bineînţeles negativ. În alţi termeni, xRx[17], în cazul nostru, va exprima o formă logică pe care limbajul şi realitatea nu o împărtăşesc. Întrucât am tratat "AA" drept o contradicţie, am putea spune că nici nu trebuie ca acestei propoziţii să îi corespundă ceva în realitate. Dar atunci ceea ce spunem ar fi că pe baza examinării formei logice a unei propoziţii elementare putem determina dacă acesteia îi poate corespunde ceva în realitate sau nu. Rezultatele obţinute pe baza examinării formei logice a propoziţiilor erau însă asigurate doar în măsura în care, la nivelul propoziţiilor elementare, exista o corespondenţă deplină între limbaj şi realitate. În concluzie, deşi este evident că nu are nici un sens să formulăm o propoziţie precum "AA" (sau "AB şi BA") în exemplul nostru, nu putem spune că o astfel de propoziţie încalcă vreo regulă logică.

2. Deocamdată am văzut cum se justifică, din punctul de vedere al Tractatus-ului, cerinţa atomismului logic şi totodată cum aceasta atrage după sine cerinţa ca forma logică a propoziţiilor să nu conţină nimic semnificativ cu privire la înţelesul lor. Să vedem însă cum ar putea fi rezolvate, potrivit viziunii lui Wittgenstein₁ problemele generate de situaţii similare celor de mai sus. Este un lucru sigur că nu putem avea, în lumea luată mai înainte ca model experimental, un pătrat negru aflat la o anumită distanţă faţă de el însuşi. Obiectele din lumea exemplului nostru nu pot apărea în astfel de stări de lucruri atomare, iar aceasta este o proprietate internă a fiecăruia dintre ele (v. T 2.0123 + T 2.01231). Am putea exprima acest lucru într-un mod intuitiv spunând că este vorba de obiecte spaţiale, chiar dacă, independent de apariţia lor în stări de lucruri (în care să aibă poziţii spaţiale reciproce), ele nu au nici un fel de proprietăţi spaţiale[18].

Ce înseamnă acest lucru? Ţine de structura unei stări de lucruri atomare spaţiale că în ea nu poate apărea un obiect care să aibă o anumită poziţionare spaţială faţă de el însuşi. La fel, ţine de structura stării de lucruri atomare spaţiale că în cadrul ei două obiecte spaţiale nu pot avea decât o singură relaţie spaţială şi nu mai puţin de o astfel de relaţie. Întrucât un semn propoziţional prin care este exprimată propoziţia care descrie situaţia respectivă este, la rândul său, un fapt (T 3.14b), proprietăţilor interne ale stării de lucruri atomare le vor corespunde proprietăţi interne ale semnului propoziţional[19]. Ar urma să ne aşteptăm ca limbajul să nu ne permită, pur şi simplu, se formulăm o propoziţie precum "AB şi BA", aşa cum realitatea nu ne permite să poziţionăm două obiecte în aşa fel încât fiecare dintre ele să se situeze la stânga celuilalt. În fapt, soluţia lui Wittgenstein₁ la aceste dificultăţi pare să ţină de afirmaţia că propoziţiile de felul propoziţiei "AB şi BA" (sau "AA") nu fac parte din limbaj[20]. Pentru a putea înţelege această soluţie ar trebui probabil să ne închipuim un limbaj în care să fie efectiv imposibil să formulăm "AB şi BA". E destul de dificil să facem aşa ceva. Ceea ce trebuie să reţinem însă este că soluţia se bazează pe ideea că, în aceste cazuri, starea de lucruri şi cu propoziţia ar trebui să aibă o formă de reprezentare spaţială (iar acesta este diferită de forma logică) doar că propoziţia "AB şi BA" nu are o astfel de formă de reprezentare.

3. Este destul de clar că dacă nu dorim să includem în forma logică a propoziţiei şi ceva din înţelesul propoziţiei nu putem accepta că un enunţ precum "Ceva roşu nu este verde" (luând de această dată un exemplu din limbajul natural)[21] exprimă o tautologie logică[22]. Această propoziţie are aceeaşi formă logică cu enunţul "Ceva dulce nu este amar." Dar este evident că această din urmă propoziţie nu este adevărată în toate cazurile (cafeaua poate fi şi dulce şi amară, de pildă).

Totuşi, propoziţia

(p5) "Acest obiect este în întregime roşu şi în întregime verde"

nu este lipsită de înţeles în felul în care şirul de semne "שּׂ╠€₫₪ ћǾŊסּξ" este lipsit de înţeles. A spune că (p5) nu face parte din limbaj nu poate reprezenta o soluţie. La fel, să spunem că (p5) nu are nici un înţeles întrucât contrazice esenţa culorii (sau nu are o formă de reprezentare adecvată cu natura culorilor - în ea nu se regăsesc proprietăţile interne ale stărilor de lucruri în care sunt implicate culori), nu pare prea plauzibil. În fond, noi am fi putut vorbi diferit. E uşor de imaginat o situaţie în care o propoziţie precum "Acest obiect este roşu şi alb" să aibă sens – cea în care noi am putea vorbi şi separat, dar şi în acelaşi timp, despre nuanţa de culoare a unui obiect şi despre luminozitatea culorii acestuia; "roşu şi alb" va însemna în această situaţie acelaşi lucru cu "roşu pal" în vorbirea noastră obişnuită[23].

De asemenea, ne-am putea imagina un limbaj în care fiecare gust la care facem referire în mod obişnuit vorbind despre o combinaţie de gusturi ("este dulce şi acru", "este iute şi sărat" etc.) să fie numit printr-un singur termen, iar în acest limbaj nu am putea să spunem despre ceva că are în acelaşi timp şi gustul X şi gustul Y. Aşa că tot ce putem spune ar fi că (p5) contrazice regulile semantice acceptate de noi[24].

O soluţie diferită ar fi să spunem că regulile în virtutea cărora (p5) ne apare ca lipsită de înţeles ţin de fapt de felul în care este constituit aparatul senzorial omenesc: avem receptori senzoriali diferiţi pentru diferitele gusturi, ceea ce înseamnă că putem simţi în acelaşi timp mai multe gusturi ale aceluiaşi obiect, dar nu avem mai multe tipuri de receptori pentru culori, ceea ce înseamnă că nu putem simţi în acelaşi timp două culori diferite ale aceluiaşi obiect. Faţă de exemplele din text, susţinătorul acestei soluţii ar avea probabil poziţia următoare. Cu privire la primul exemplu va spune că este posibil să ne închipuim că am vorbi diferenţiat despre nuanţa de culoare a unui obiect şi luminozitatea culorii acestuia tocmai fiindcă avem receptori diferiţi pentru nuanţe de culori şi pentru grade de luminozitate (celulele cu conuri şi cele cu bastonaşe). Din acest punct de vedere, o propoziţie precum "Acest obiect este roşu şi alb" (formulată în noul fel de a vorbi) ar putea avea sens, dar (p5) nu ar putea avea sens, indiferent de ce mod de a vorbi am adopta. Cel de-al doilea exemplu nu este problematic, întrucât este întotdeauna posibil să ne închipuim că nu am distinge în limbaj ceea ce putem distinge sensibil (pot distinge două nuanţe de culoare apropiate şi cu toate acestea să le numesc întotdeauna "roşu").

Această soluţie revine în fond la a spune că enunţul "Ceva roşu nu este verde" este de fapt expresia unui adevăr empiric privitor la felul în care este structurat aparatul senzorial omenesc.

Indiferent care este varianta pe care o acceptăm, vom accepta că regulile în virtutea cărora (p5) nu are vreun înţeles nu au un caracter necesar şi nici definitiv. Voi considera însă în continuare că este vorba despre reguli semantice şi nu despre reguli obţinute prin generalizări empirice. Într-adevăr, felul nostru de a vorbi nu pare să depindă de structura aparatului nostru senzorial. Am putea, cu siguranţă, închipui anumite situaţii în care să aibă sens să vorbim despre un obiect spunând că este, în acelaşi timp, în întregime roşu şi verde, iar pentru aceasta nici măcar nu este nevoie să ne gândim la un limbaj diferit de al nostru[25]. Putem, de pildă, să vorbim cu uşurinţă despre un spaţiu n-dimensional, chiar dacă sesizarea a mai mult de trei dimensiuni depăşeşte capacităţile aparatului nostru senzorial.

4. Concluziile acestei investigaţii sunt cel mai bine rezumate în PI § 108:

Din punctul nostru de vedere, ne aflăm în faţa unei dileme. Fie (1) acceptăm că structura limbajului nu este de un singur tip (o structură logică), întrucât există şi reguli semantice în virtutea cărora putem califica o propoziţie drept lipsită de sens, fie (2) acceptăm că nu există o distincţie netă între regulile logice şi regulile semantice ale limbajului. A doua alternativă ar putea, la rândul său, să aibă cel puţin două variante diferite. (2a) Prima ar fi caracterizată de încercarea de a reduce regulile semantice la reguli logice, sacrificând presupoziţia atomismului logic. (2b) Cea de a doua ar reveni la a concepe diferit regulile logice, astfel încât diferenţa dintre acestea şi regulile semantice să nu mai fie văzută ca o diferenţă de natură, ci doar ca una de grad[27].

Să facem mai întâi câteva observaţii. Dacă ne reamintim concluziile analizei din capitolul precedent[28] atunci ne va fi clar că acceptarea alternativei (1) conduce la renunţarea definitivă la presupoziţia existenţei unor elemente absolut simple ale limbajului. Iar acest lucru, la rândul său, face imposibilă o semantică compoziţională realistă[29]. Acceptarea alternativei (2a), la rândul sau, atrage după sine renunţarea la presupoziţia atomismului logic. Această variantă ar fi preferabilă mai ales din punctul de vedere al celui care nu poate renunţa la intuiţia extrem de puternică potrivit căreia "Acest obiect se află în două locuri diferite", "Acest pătrat este rotund", "2 + 2 = 5" etc. sunt contradicţii logice (sau formulări reductibile la contradicţii logice) şi nu semantice[30]. În genere vorbind însă, încercarea de a reduce regulile semantice la reguli logice este incompatibilă cu o semantică realistă[31]. Alternativa (2b) nu ne lasă nici ea deschisă posibilitatea de a construi o semantică realistă. Rămâne însă de precizat în ce sens aceasta ar fi o semantică logică.

Deocamdată ar putea prezenta interes pentru noi să examinăm distincţia dintre două enunţuri dintre care unul exprimă o regulă logică iar celălalt o regulă semantică, pentru a vedea mai bine în ce sens acestea nu ar fi esenţial diferite. Să rămânem la exemplul pomenit mai înainte, cele două enunţuri fiind (într-o variantă):

(p8) Dacă obiectul A este roşu atunci nu este verde.

şi:

(p9) Dacă obiectul A este roşu atunci nu este non-roşu.

Spunem în mod obişnuit că diferenţa dintre cele două propoziţii se vede din faptul că atunci când examinăm forma logică a lui (p9) observăm că este adevărată, în timp ce atunci când examinăm forma logică a lui (p8) nu observăm acelaşi lucru. În notaţia curentă, vom scrie:

(p8') Ra ® ~Va

şi:

(p9') Ra ® ~(~Ra)

ceea ce revine la Ra ® Ra. Dar să ne închipuim acum un limbaj în care avem un predicat simplu, nedecompozabil, sinonim cu "non-roşu"[32]. Indiferent care ar fi termenul din limbaj, îl vom prescurta atunci când scriem formalizarea propoziţiei prin "K", Iar acum forma logică a lui (p9) va fi:

(p9'') Ra ® ~Ka

Cele două propoziţii au acum aceeaşi formă logică. În continuare, în ele se spun lucruri diferite (predicatele prescurtate prin "K" şi "V" nu sunt sinonime), dar ambele sunt adevărate în virtutea înţelesurilor cuvintelor folosite în cadrul lor şi nu în virtutea formei logice.

Dacă este posibil să ne închipuim un limbaj în care, pe lângă unele expresii de forma "non-X" am putea avea şi predicate simple sinonime cu aceste expresii, atunci cel puţin unele propoziţii din acest limbaj pot fi văzute atât ca tautologii logice cât şi ca exprimând reguli semantice[33]. Această posibilitate însă are şi alte consecinţe. Să presupunem că spunem acelaşi lucru prin "~Ra" şi "Ka" şi să presupunem în plus că "Ra" ar fi o propoziţie elementară. Atunci, deşi "~Ra" nu ar mai fi o propoziţie elementară[34], "Ka" (deşi spune acelaşi lucru) ar fi. Pentru a nu avea dificultăţi am putea eventual să spunem că, oricât de contraintuitiv ar părea, "Ka" reprezintă o formă mai simplă a propoziţiei "~Ra", care poate fi obţinută prin analiza acesteia din urmă. Un limbaj care ar cuprinde doar aceste forme "mai simple", "analizate" ale propoziţiilor, va fi un limbaj complet. Pentru un astfel de limbaj, dacă nu dorim să renunţăm la teza atomismului logic, va trebui să spunem însă despre o serie de tautologii logice că exprimă doar nişte reguli semantice[35]. Bineînţeles, exemple asemănătoare pot fi construite şi pentru alte tipuri de tautologii decât cea redată în (p9').

Faţă de exemplul de aici s-ar putea replica probabil că dacă am accepta existenţa unor elemente simple ale limbajului atunci am putea distinge între cazurile în care avem o propoziţie elementară şi cazurile fabricate în care doar aparent avem o propoziţie elementară. Dar teza existenţei unor elemente simple ale limbajului presupune, la rândul ei, teza că limbajul are o structură logică[36] aşa că acest răspuns este circular.

5. În rezumat, pare într-adevăr foarte plauzibil că o teorie semantică a limbajului ar urma să cuprindă un set de reguli atât logice cât şi semantice pe baza cărora să putem distinge între enunţuri cu sens şi enunţuri lipsite de sens[37]. Putem spune că aceste reguli exprimă "structura limbajului". Fie că alegem să reducem regulile semantice la adevăruri logice, fie că nu, dacă nu ne-am rătăcit în labirintul relaţiilor dintre diferitele presupoziţii analizate aici, concluzia care se impune este că trebuie să renunţăm la teza existenţei unei corespondenţe depline între limbaj şi realitate. În plus, cel care ar dori să adopte prima cale ar trebui, pe de o parte, să indice în ce constă diferenţa dintre regulile semantice şi tautologiile logice, iar pe de altă parte să arate că, de fapt, primele nu sunt diferite de cele din urmă, reducându-se la ele. Această sarcină este destul de dificilă. Nimic nu ne împiedică deocamdată însă să aspirăm la construirea unei teorii semantice pentru limbajul natural în cadrul căreia să surprindem structura limbajului printr-un set complet de reguli. Pe baza acestora vom putea distinge, pentru fiecare caz în parte, ţinând seama eventual şi de contextul formulării, între întrebările cu sens ce exprimă probleme filosofice autentice şi întrebările ce exprimă false probleme. S-ar mai putea adăuga eventual că faptul că nu putem să susţinem, în cadrul acestei teorii a limbajului natural, că există o corespondenţă deplină între limbaj şi realitate nu trebuie să ne neliniştească întrucât, îndată ce teoria ne va furniza un instrument de control asupra limbajului nostru, ne vom putea folosi de acesta pentru a construi un limbaj ideal în cadrul căruia sa realizăm această corespondenţă. Bineînţeles, această întreagă viziune optimistă depinde în mod esenţial de ideea că am putea "extrage" din limbaj, eventual printr-o examinare logico-conceptuală a acestuia, regulile respective. Este vorba de un anumit mod de a înţelege termenul "regulă". În următorul capitol vom vedea în ce sens, potrivit lui Wittgenstein₂, este vorba aici de o înţelegere greşită.

NOTE