În acest capitol voi încerca să redau critic contrastul dintre două moduri radical diferite de a privi limbajul, primul fiindu-i caracteristic lui Wittgenstein₁, al doilea, lui Wittgenstein₂. Potrivit primului, limbajul este văzut ca un sistem de semne ce are o anumită structură subiacentă. Potrivit celui de-al doilea mod, obiectul de interes nu îl mai reprezintă limbajul ca sistem de semne, ci comportamentele lingvistice ale oamenilor. Pentru început voi prezenta distincţia dintre componenta semantică şi componenta pragmatică a unei propoziţii, aşa cum se consideră[2] că apare aceasta în Tractatus, chiar dacă nu în această formulare. Vom vedea apoi cum este respinsă această distincţie în scrierile târzii ale lui Wittgenstein, precum şi ce consecinţe are această respingere. Discutarea acestor chestiuni va face posibil următorul pas al investigaţiei. Acesta va consta în prezentarea şi evaluarea tezei, mult mai radicală decât aceea că nu putem distinge între componenta semantică şi componenta pragmatică a unei formulări în limbaj, că nu putem distinge în toate cazurile nici măcar între componenta lingvistică[3] şi cea non-lingvistică a unei acţiuni omeneşti. Voi discuta în încheiere în ce măsură, dacă această teză se susţine, o teorie semantică pentru limbajul natural mai este posibilă.

1. Cititorii şi comentatorii Tractatus-ului şi-au pus, cu siguranţă, problemele următoare: "Ce loc îşi găsesc în Tractatus interogaţiile, comenzile, exclamaţiile ş.a.m.d.?[4] Este imposibil de respins că toate aceste propoziţii ar avea sens sau ar face parte din limbaj. Nefiind însă propoziţii descriptive, cum ar putea să reprezinte ceva din realitate?"[5] Următorul exemplu ar putea fi edificator. Fie următoarea configuraţie de obiecte:

Urmând convenţiile de notare din capitolele precedente putem formula următoarele propoziţii adevărate: "AB", "AC", "B/C". Ştim acum ce nume poartă fiecare dintre obiectele din imagine. Putem vorbi, în spiritul Tractatus-ului, despre o relaţie de reprezentare între propoziţiile de mai sus şi stările de lucruri ce le corespund în figura 1. Am putea însă să ne punem cu privire la figura respectivă întrebarea dacă A este mai sus de C sau nu[6]. Faptul că noi nu dispunem încă de convenţii pentru a reda această întrebare în limbajul artificial pe care l-am construit pentru aceste exemplificări nu constituie o indicaţie că propoziţia prin care e formulată întrebarea nu trebuie să facă parte din acest limbaj. Cu toate acestea, încă nu ştim în ce fel s-ar putea vorbi despre o relaţie de reprezentare între o întrebare şi o stare de lucruri.

Pentru a schiţa soluţia propusă de Wittgenstein₁ să pornim de la câteva observaţii cu caracter istoric[7]. Atunci când formulez o propoziţie condiţională ("Dacă plouă stau în casă.") nu pretind că lucrurile stau aşa cum se spune în antecedentul condiţionalului meu ("plouă"). Pentru a distinge între un astfel de caz[8] şi cel în care asertez o propoziţie[9], Frege a introdus semnul asertării (|-). Acesta a fost preluat şi folosit de către Russell cu sensul "este adevărat că...". Ambii autori au considerat că semnul asertării este o componentă a propoziţiilor şi au impus cerinţa ca premisele unei inferenţe să fie propoziţii asertate. În Tractatus (vezi, T 4.023f şi T 4.024b) Wittgenstein respinge acest punct de vedere. Putem începe o inferenţă logică şi cu premise de forma "este fals că ...". Pe de altă parte, pentru ca o aserţiune (|-p, de pildă) să aibă sens trebuie ca, mai întâi, ceea ce este asertat[10] (p) să aibă sens, iar pentru a avea sens, conform principiului semnificaţiei contextuale (v. T 3.3), trebuie să fie deja o propoziţie. Soluţia completă poate fi formulată ţinând cont şi de unele afirmaţii de mai târziu ale lui Wittgenstein[11]: Orice propoziţie are un conţinut descriptiv, radicalul propoziţional, care dă sensul propoziţiei. Atunci când se vorbeşte despre propoziţie ca o imagine, se vorbeşte de fapt despre conţinutul descriptiv al propoziţiei. Pe lângă acesta, propoziţia cuprinde şi un element care indică felul în care este folosită - dacă este folosită pentru a face o aserţiune, a pune o întrebare, a da o comandă, etc. În terminologia curentă am spune că acest element indică tipul de act de limbaj pe care îl realizăm prin formularea propoziţiei[12]. Potrivit acestei perspective, următoarele propoziţii, de pildă, vor avea acelaşi conţinut descriptiv (acelaşi sens), dar vor fi folosite pentru a realiza acte de limbaj diferite:

(1) A este la dreapta lui B.

(2) Pune-l pe A la dreapta lui B!

(3) Este A la dreapta lui B?

(1) este o aserţiune, (2) o comandă, iar (3) o întrebare. Toate au în comun imaginea "BA". Pentru a pune în evidenţă acest lucru mai clar, am putea reformula cele trei propoziţii astfel:

(1') Este cazul că A este la dreapta lui B.

(2') Fă să fie cazul că A este la dreapta lui B!

(3') Este cazul că A este la dreapta lui B?

Am putea adăuga la vocabularul limbajului nostru artificial următoarele simboluri: un semn pentru asertare (|-), unul pentru interogaţii (?-) şi unul pentru comenzi (!-), iar acum propoziţiile (1'), (2') şi (3') vor fi redate astfel:

(1'') |- BA

(2'') !- BA

(3'') ?- BA

În fine, am putea preveni apariţia problemelor de forma "Ce anume îi corespunde simbolului |- în realitate?" folosind eventual o convenţie de notare diferită, în aşa fel încât să fie evident că nu primim decât indicaţii cu privire la felul în care este folosită imaginea din radicalul propoziţional. Mai sunt de făcut, bineînţeles, şi alte precizări cu privire la această soluţie[13]. Miezul ei e constituit însă de distincţia prezentată aici[14].

2. Unele sugestii din scrierile târzii ale lui Wittgenstein, sugestii pe baza cărora poate fi mai bine precizată soluţia de mai sus, au condus la ideea[15] că teoria reprezentării din Tractatus este păstrată (cu extinderile de rigoare) şi de către Wittgenstein₂. Această interpretare, vom vedea în continuare, nu se susţine. Într-o formulare preliminară (şi, ca atare, aproximativă), Wittgenstein₂ afirmă[16] că nu este obligatoriu ca toate propoziţiile să aibă un conţinut descriptiv şi, în plus, nu este neapărat, în toate cazurile, ca mai multe acte de limbaj diferite să aibă în comun un anumit conţinut propoziţional (descriptiv). Cea mai importantă teză a sa este însă aceea că nu putem distinge, într-o propoziţie, conţinutul descriptiv al acesteia de forţa sa pragmatică. Miezul acestei afirmaţii poate fi găsit chiar în Cercetări filosofice[17]. Întrucât o serie de argumente în sprijinul respingerii distincţiei dintre sensul şi forţa unei propoziţii au fost deja formulate de alţi autori[18], mă voi limita aici la câteva exemple.

Să presupunem, ca mai înainte, că o propoziţie care exprimă o comandă are drept conţinut descriptiv imaginea care reprezintă starea de lucruri ce ar trebui să fie actualizată prin executarea comenzii. E dificil de văzut care ar fi acest conţinut pentru o propoziţie atât de banală precum:

(4) Fă rost de pâine!

Ne-am putea închipui că în conţinutul descriptiv al comenzii intră radicali propoziţionali care reprezintă numeroase stări de lucruri: cele ce ţin de parcurgerea drumului până la magazin, schimbul de replici cu vânzătorul, aducerea pâinii acasă, aşezarea ei pe masă ş.a.m.d. La fel de bine însă, ne-am putea închipui o situaţie în care comanda este executată fără ca vreuna dintre aceste stări de lucruri să se actualizeze (atunci când ea este rostită într-un dialog între doi vagabonzi, de pildă). Pe de altă parte, a spune că această comandă cuprinde un conţinut descriptiv extrem de bogat revine la a spune că propoziţia (4) include, într-un sens, propoziţii precum: "Fă în aşa fel încât în câmpul tău vizual să se afle o bucată de pâine", "Apucă pâinea cu mâna", "Modifică-ţi poziţia corpului în aşa fel încât acesta să ajungă să se afle în vecinătatea corpului celui ce ţi-a vorbit", "Întinde mâna şi oferă-i pâinea" etc. Dar s-ar putea întotdeauna replica, după modelul discuţiei din capitolul 3, că propoziţia ce exprima comanda era o propoziţie simplă.

Să luăm un alt exemplu, la fel de banal. Să presupunem că într-o discuţie privitoare la configuraţia de obiecte din figura 1 o persoană îi spune alteia:

(5) Spune-mi ce crezi despre A.

Am putea încerca să identificăm conţinutul descriptiv al comenzii exprimate prin (5) printr-o reformulare:

(5') Fă în aşa fel încât în mintea mea să se formeze o imagine care să reprezinte opinia ta despre vreuna dintre proprietăţile lui A.

Este evident că (5'), în măsura în care poate fi înţeleasă, este o construcţie lingvistică artificială care nu redă corect sensul propoziţiei (5). Un candidat mai bun ar putea părea:

(5'') Alege una sau mai multe dintre propoziţiile care, după părerea ta, reprezintă una sau mai multe stări de lucruri actuale care îl includ pe A şi rosteşte aceste propoziţii.

Să observăm că dacă cineva răspunde la întrebarea:

(5''') Ce crezi despre A?

ceea ce face este tocmai ceea ce este descris în (5''). Dar atunci nu ar fi nici o diferenţă între comanda exprimată prin (5) şi întrebarea exprimată prin (5'''). De altfel, întâlnim adesea situaţii în care formulări ce au aparenţa unei anumit act de vorbire sunt utilizate pentru a realiza un alt act de vorbire[19]. În plus, există formulări uzuale în privinţa cărora este greu de precizat, chiar atunci când contextul este cunoscut, despre ce fel de act de vorbire este vorba[20].

Pentru a oferi exemple de propoziţii lipsite de conţinut descriptiv nu este neapărat nevoie să căutăm cazuri ieşite din comun[21]. Putem întâlni propoziţii care, în ciuda aparenţei că ar avea un conţinut descriptiv bine determinat, nu au un astfel de conţinut[22].

În fine, să ne uităm la următoarele trei propoziţii:

(6) Fă în aşa fel încât să fie mai puţin frig aici.

(7) Fă în aşa fel încât să fie pace pe lume.

(8) Fă în aşa fel încât să fie mai puţin zgomot pe stradă.

Propoziţia (6) poate fi o rugăminte sau o comandă. În schimb, (7), dacă este rostită cu sensul ei propriu, nu poate apărea decât în cadrul unei rugăciuni. (8), în funcţie de contextul adresării, poate fi oricare dintre cele trei. Este greu de imaginat o analiză semantică în cadrul căreia aceste diferenţe dintre (6), (7) şi (8) să poată fi explicate pe baza distingerii între sensul şi forţa fiecăreia dintre cele trei propoziţii. Tot ce am putea spune într-un astfel de caz (fără a vorbi în spiritul Cercetărilor însă[23]) ar fi că forţa acestor propoziţii depinde de sensul lor.

3. Să ne oprim un moment pentru a discuta consecinţele tezei că nu putem distinge, în cazul propoziţiilor din limbaj, între componenta descriptivă a acestora şi o componentă care să conţină indicaţii cu privire la felul în care este folosită propoziţia. În primul rând, este evident că potrivit acestei teze este imposibil de construit o semantică realistă pentru limbajul natural. Pentru o parte semnificativă a limbajului nu se poate stabili corespondenţa dintre o propoziţie şi starea de lucruri descrisă de aceasta. În al doilea rând, dacă acceptăm această teză trebuie să respingem definitiv principiul compoziţionalităţii cu privire la propoziţii compuse. Într-adevăr, pentru a susţine că sensul unei propoziţii complexe este obţinut prin compunerea sensurilor propoziţiilor din care aceasta este alcătuită ar trebui să putem separa, în principiu, sensul propoziţiilor[24] de forţa acestora. Întrucât nu putem face acest lucru, nu putem indica nici cum anume s-ar compune sensul unei propoziţii complexe din sensurile propoziţiilor mai simple din care este alcătuită[25]. Proiectul unei semantici verifuncţionale[26] pare a fi, din acest punct de vedere, irealizabil[27]. Desigur, poate fi imaginat un proiect alternativ, în cadrul căruia propoziţiile din limbaj să facă obiectul unei clasificări exhaustive (fără ca pentru alcătuirea acestei clasificări să fie folosită distincţia dintre sensul şi forţa propoziţiilor) iar apoi, pentru fiecare clasă de propoziţii în parte să fie formulate regulile pe baza cărora să se poată stabili dacă o propoziţie de tipul respectiv are sens sau este lipsită de sens în contextul în care a fost formulată. Regulile care stabilesc în ce fel sensul unei propoziţii complexe depinde de sensul propoziţiilor ce o compun nu vor avea probabil legătură cu teoria funcţiilor de adevăr. În ce sens am mai putea, atunci, spera că aceste reguli vor fi reductibile la reguli logice[28]? Probabil că ar trebui fie să renunţăm să mai numim aceste reguli "reguli logice", fie să folosim termenul de "logică" într-un sens foarte extins. Potrivit acestui sens extins, ar trebui să spunem că logica nu cercetează doar conexiunile care asigură conservarea valorii de adevăr (validitatea argumentelor) ci şi conexiunile care asigură conservarea sensului.

4. În scrierile lui Wittgenstein₂ poate fi întâlnită şi sugestia unei teze mai radicale decât cea prezentată mai sus. Să vedem mai întâi care este acea presupoziţie din Tractatus faţă de care această teză ar exprima o raportare critică. Am văzut că limbajul este privit în Tractatus ca un sistem de semne, sistem a cărui structură este dată de tautologiile logicii. Propoziţiile din limbaj sunt, la rândul lor, fapte[29], dar fapte de un tip special, care se disting de celelalte fapte din lume. Noi putem, cu alte cuvinte, separa faptele lingvistice (care cuprind semne propoziţionale) de toate celelalte fapte din lume.

Această presupunere nu se bazează, bineînţeles, pe nimic. Dacă privim dintr-o perspectivă fenomenalistă ocurenţele propoziţiilor, atunci nu există nici un motiv pentru care acestea să fie distinse de alte fenomene spaţio-temporale din lume. Nu există o constrângere de natură metafizică în virtutea căreia cuvintele pe care le scriu acum să nu poată fi scrise decât folosind şiruri de semne inscripţionate pe o bucată de hârtie. Aş putea folosi în loc de litere scrise pe foaie cuburi de ceramică diferit colorate. Putem reprezenta cuvintele şi propoziţiile în feluri foarte diferite, folosind obiecte şi materiale diferite. În ultimă instanţă, orice configuraţie de obiecte pe care o putem întâlni în jurul nostru ar putea fi folosită, în cadrul unui astfel de limbaj, pentru a exprima o serie de propoziţii. La fel de bine, aceste simboluri scrise pe foaie ar putea să nu însemne absolut nimic[30].

Totuşi, nu această idee este în discuţie aici. Indiferent dacă o acceptăm sau nu, noi putem presupune că putem distinge între ceea ce aparţine limbajului şi ceea ce nu îi aparţine şi am putea să o facem chiar dacă semnele folosite ar fi altele, odată ce am şti care anume sunt acestea. Cu alte cuvinte, chiar dacă am comunica folosind cuburi de ceramică diferit colorate, noi am putea distinge ceea ce ţine de limbaj şi comunicare de ceea ce nu ţine.

Tocmai aceasta este presupunerea pe care Wittgenstein₂ o pune în discuţie. Înainte de a discuta aceste lucruri ar trebui făcută o observaţie. Wittgenstein₂ nu vorbeşte în genere, despre limbaj în sensul de sistem de semne, sistem ce cuprinde un vocabular şi un set de reguli de combinare a elementelor din vocabular[31]. Atunci când dă exemple de jocuri de limbaj, el descrie de obicei activităţile lingvistice ale unor persoane aflate într-o situaţie de comunicare[32]. Ţinând cont de această observaţie, teza pe care o avem în vedere în continuare ar putea fi formulată astfel[33]:

(T) Nu în toate cazurile activităţile lingvistice pot fi separate de alte activităţi omeneşti.

Să luăm următorul exemplu: două persoane, A şi B, stau într-o cameră întunecoasă. A spune: "E întuneric aici". B se ridică şi aprinde lumina. A spune: "Da, aşa mă gândeam şi eu". Pot fi imaginate multe exemple analoge de situaţii în care spunem, în mod obişnuit, că a avut loc o conversaţie. Totuşi, dacă dorim să luăm în serios afirmaţia că în astfel de situaţii are loc o conversaţie, vedem imediat că din aceasta decurge că o conversaţie poate include şi strângeri de mâini, mutarea unor cărămizi, aprinderea luminii etc.

Putem să ne imaginăm că A şi B încearcă să rezolve împreună o problemă de şah. Între "replicile" pe care le vor schimba aceste persoane vom include, formulări precum "Nu, aşa nu merge!", "Câte mutări a făcut deja albul?", "Mută turnul lângă nebun!" ş.a.m.d., dar şi mutarea unor piese pe tablă, indicarea unor pătrăţele de pe tablă cu degetul etc. Dacă, pentru a evita concluzia că mutarea unei piese pe tablă este o activitate lingvistică, vom spune că numai rostirea propoziţiilor reprezintă o activitate lingvistică, nu vom putea explica legătura dintre două propoziţii rostite, pe rând, de către A şi B, dar între care s-au intercalat o serie de mutări pe tabla de şah[34].

Pe de altă parte, aceeaşi problemă de şah ar putea să fie rezolvată exact în aceiaşi paşi de către două persoane care doar comunică rostind diferite propoziţii şi de către două persoane care nu spun nimic, ci doar mută, din când în când, unele piese pe tablă. Dacă în primul caz spunem că între cele două persoane a avut loc o conversaţie, iar în cazul intermediar de dinainte trebuia să spunem acelaşi lucru, de ce nu am spune-o şi în ultimul caz? Dar dacă vom spune că şi în ultimul caz a avut loc o conversaţie, va trebui să precizăm în ce sens mutarea unei piese pe tabla de şah ar fi o activitate lingvistică.

Să vedem care ar fi criteriul pe baza căruia să putem spune despre o activitate că este o activitate lingvistică. Dacă am spune că o activitate este o activitate lingvistică în cazul în care prin ea se realizează o comunicare, aceasta nu ne-ar fi de mare folos. Problema ar fi reluată: "De ce spunem despre aducerea unei cărămizi, aprinderea luminii etc. că reprezintă o comunicare?" În genere, dacă pentru a enunţa un criteriu am folosi conceptul de sens, răspunsul nu ar fi de folos, fiindcă noi dorim să construim o teorie pentru a distinge între sens şi nonsens în interiorul limbajului. Cu alte cuvinte, dacă pentru a distinge activităţile lingvistice de activităţi non-lingvistice am apela la conceptul de sens, nu am mai putea apoi să vorbim despre activităţi lingvistice lipsite de sens. Pentru a evita această dificultate am putea, eventual, să spunem că o activitate, pentru a conta drept activitate lingvistică, trebuie să fie capabilă să transmită un sens, chiar dacă poate eşua să o facă. Această soluţie va întâlni, la rândul ei, o obiecţie. Pentru a putea defini "activitate capabilă să transmită un sens" ar trebui să dispunem, totuşi, de o definiţie pentru "sens" sau "a avea sens", cu alte cuvinte să dispunem deja de o teorie semantică. Dar distingerea activităţilor lingvistice de activităţi non-lingvistice ar putea constitui tocmai o condiţie de posibilitate a unei astfel de teorii semantice.

Să presupunem însă că dispunem de un criteriu, oricare ar fi acesta, pe baza căruia putem realiza distincţia[35]. Acest criteriu ar trebui să fie în acord cu unele dintre intuiţiile noastre cele mai puternice. Probabil că am putea preciza, pe baza acestui criteriu, că o anumită activitate realizată într-un anumit context este o activitate lingvistică (aducerea unei cărămizi într-un joc de limbaj precum cel descris în PI §2, de pildă[36]). Există însă cazuri în care ar fi greu de spus, chiar ghidându-ne după intuiţii obişnuite, dacă avem de a face cu o activitate lingvistică sau nu[37]. Să ne închipuim că o persoană, într-un troleibuz aglomerat, face o serie de gesturi pentru a-şi proteja buzunarele, în timp ce priveşte cu suspiciune în jur. Unii dintre vecinii persoanei respective ar putea vedea în aceste gesturi o atenţionare ("Aveţi grijă, cred că am identificat un hoţ de buzunare!"), alţii ar putea considera că aceste gesturi li se adresează direct şi transmit, chiar dacă într-un fel mai aparte, un mesaj diferit ("Vă rog, nu mă mai înghesuiţi!"). Alte persoane ar putea considera că gesturile respective nu sunt menite să transmită nimic. Poate că persoana care îşi proteja buzunarele, dacă va fi întrebată, va ezita în privinţa răspunsului[38]. Ar trebui să spunem, atunci, că există situaţii în care nu putem spune dacă o anumită acţiune reprezenta activitate lingvistică sau nu. Iar această concluzie ar fi chiar reafirmarea tezei (T).

S-ar putea replica însă că teza (T) apare tocmai datorită modului diferit de a privi limbajul, datorită faptului că nu mai vorbim despre limbaj ca produs al activităţilor lingvistice, ca sistem de semne şi reguli sintactice şi semantice. Însă dacă nu este acceptată distincţia dintre sensul şi forţa unei propoziţii, este greu să privim o propoziţie doar ca produs al unei activităţi (prin enunţarea propoziţiei se realizează automat şi un act de vorbire). Cu alte cuvinte, acest tip de respingere a tezei (T) depinde de respingerea criticii privitoare la distincţia dintre sensul şi forţa unei propoziţii.

5. Cum ar putea fi evitate consecinţele nefavorabile ale acceptării tezei (T)? O modalitate de evitare a acestor consecinţe ar putea fi următoarea. Am putea să distingem între situaţiile în care nu sunt folosite pentru comunicare decât propoziţii ale limbajului verbalizat şi toate celelalte situaţii şi să limităm pretenţiile unei teorii semantice în mod adecvat. O astfel de teorie ar putea, de pildă, să furnizeze criterii pe baza cărora să putem distinge între propoziţii cu sens şi propoziţii lipsite de sens, ocupându-se doar de comunicarea realizată prin scris. Chiar dacă limitarea teoriei la astfel de cazuri ar putea părea arbitrară, atâta timp cât interesul nostru este să putem dispune de criterii pentru a distinge problemele filosofice cu sens de problemele lipsite de sens, am putea fi mulţumiţi. Aceasta, bineînţeles, cu condiţia să putem da o descriere plauzibilă a activităţii filosofice (care să includă formularea de probleme, propunerea de răspunsuri la acestea, critica acestora, formularea de argumente în sprijinul sau împotriva unora dintre răspunsurile propuse, activitatea de analiză şi clarificare conceptuală etc.) ca activitate ce s-ar putea desfăşura, în întregime, în scris. Dintr-o perspectivă wittgensteineeană însă, faptul că am putea construi o astfel de descriere – cu alte cuvinte, faptul că am putea să ne reprezentăm activitatea filosofică sub forma unei activităţi complet independente de celelalte activităţi omeneşti – ar reprezenta probabil un indiciu al caracterului artificial al acesteia[39].

O altă soluţie ar ţine de o abordare complet diferită a dificultăţilor prezentate în acest capitol. Anume, în loc să oferim un argument în favoarea posibilităţii de a distinge între activităţile lingvistice şi cele non-lingvistice sau să respingem argumentarea în favoarea tezei (T) am putea să păstrăm presupoziţia opusă şi să încercăm, pur şi simplu, să construim o teorie semantică pentru limbajul natural. Vom putea apoi să justificăm distincţia respectivă spunând că limbajul este o activitate guvernată de reguli, şi anume de regulile semantice descrise în cadrul unui sistem complet al teoriei noastre. Faţă de această strategie s-ar putea aduce însă unele obiecţii. Prima este că strategia se bazează pe interpretarea greşită a respingerii unei presupoziţii teoretice drept indicare a unor dificultăţi interne ale abordării criticate[40]. A doua obiecţie este mai consistentă şi constă în respingerea unei alte presupoziţii pe care se bazează chiar strategia în cauză. Este vorba despre presupunerea că putem construi un set complet de reguli semantice pentru limbaj. Următorul capitol este dedicat discutării acestei presupoziţii.

NOTE

[40] Situaţia este similară pentru cazul distincţiei între sensul şi forţa unei propoziţii. Cei care adoptă ca presupoziţie posibilitatea realizării unei asemenea distincţii vor putea interpreta exemplele (4)-(8) drept cazuri ce reclamă o rafinare a teoriei pe care îşi propun să o construiască şi nu drept cazuri ce pun în discuţie presupoziţia pe care au adoptat-o.