Să revedem pe scurt traseul parcurs până acum. Am identificat pe parcursul capitolelor anterioare o serie de presupoziţii şi am reuşit, din perspectiva criticilor întâlnite în scrierile târzii ale lui Wittgenstein, să determinăm anumite relaţii între acestea. Într-o formă schematică, rezultatele obţinute ar putea fi înfăţişate astfel:

Presupoziţii:

(SR) Există o corespondenţă între limbaj şi realitate[2].

(SL1) Limbajul are o structură bine determinată (logică)[3].

(PC) Înţelesul elementelor complexe ale limbajului depinde de înţelesul elementelor mai simple din care sunt alcătuite acestea[4].

(ALV) Există elemente absolut simple ale limbajului[5].

(AL) Propoziţiile simple sunt independente logic[6].

(SL2) Regulile semantice pot fi reduse la reguli logice[7].

(PSS) Putem identifica acea parte a unei propoziţii de care depinde sensul acesteia (distingând-o de alte componente pragmatice)[8].

(PIL) Limbajul poate fi analizat în mod independent[9].

(PS) Structura (logico-semantică) a limbajului poate fi captată prin intermediul unui sistem complet de reguli[10].

Rezultate:

(1) Dacă o semantică asumă (SR) şi (PC), atunci trebuie să asume şi (PSA) şi (PIL).

(2) O semantică bazată pe (PSA) asumă automat (SL1) şi (SL2).

(3) Dacă o teorie semantică asumă (SL1), aceasta trebuie să asume şi

(PS) şi (PIL).

(4) O semantică având ca presupoziţie (SL2), dacă asumă şi (AL), nu poate asuma (SR).

(5) (PC) nu poate fi asumat decât împreună cu (PIS).

(6) Pentru a asuma (PIL), o teorie semantică trebuie să asume şi (PIS).

(7) Atât presupoziţia (PIL) cât şi (PIS) presupun cel puţin (PS).

Într-o reprezentare grafică nu foarte riguroasă:

Fără a mai intra în detaliile relaţiilor logice dintre presupoziţiile menţionate mai sus, putem conchide că (PS) joacă un rol deosebit de important în acceptarea tuturor celorlalte presupoziţii. Tocmai acesta este motivul pentru care în acest capitol ne vom ocupa de critica acestei presupoziţii.

Voi schiţa pe scurt, în prima parte a acestui capitol, concepţia lui Wittgenstein₁ cu privire la reguli precum şi conceputul de urmare de reguli, aşa cum apare în scrierile lui Wittgenstein₂. În a doua parte voi prezenta pe scurt argumentul potrivit căruia presupoziţia (PS) nu se susţine. Am în vedere, pe de o parte, critica ideii că am putea vorbi, în cazul activităţilor lingvistice, despre un sistem complet de reguli semantice, iar pe de altă parte critica distincţiei dintre regulă şi aplicarea regulii. În continuare voi trece pe scurt în revistă câteva interpretări ale criticii aduse de Wittgenstein₂, interpretări diferite de cea prezentată aici. În ultima secţiune a acestui capitol voi face câteva observaţii mai generale cu privire la miza discuţiilor iscate de "problema urmării de reguli".

1. Procedura prin intermediul căreia putem determina corespondenţa dintre o propoziţie complexă şi realitate este, potrivit Tractatus-ului, o procedură mecanică, de calcul[11]. Este vorba, în principiu, de un calcul de felul celui prin care determinăm valoarea de adevăr a unei propoziţii complexe pe baza valorilor de adevăr ale propoziţiilor componente ale acesteia, prin intermediul tabelelor de adevăr. Posibilităţile apariţiei numelor în propoziţii pot fi concepute, în spiritul Tractatus-ului, ca subsumându-se unui sistem complet de reguli. Asemănarea dintre aceste reguli şi regulile de calcul ţine de faptul că ambele tipuri de reguli pot fi aplicate în mod mecanic. Ţinând cont de faptul că pentru Wittgenstein₁ regulile logice captează structura lumii, putem observa că aceste reguli constituie un sistem complet şi închis. Există reguli pe baza cărora să putem spune, despre orice combinaţie de semne, dacă este o expresie sau o propoziţie, iar în al doilea caz dacă este o propoziţie cu sens sau nu (T 5.4541). În plus, nu este relevant, din punctul de vedere al Tractatus-ului, dacă aceste reguli sunt aplicate de vorbitori în cunoştinţă de cauză sau nu (T 4.002a). Întrucât structura gramaticală[12] a propoziţiilor ascunde adesea structura lor logică (idee pe care Wittgenstein₁ o preia de la Russell), este chiar plauzibil că vorbitorii limbajului respectă în mod inconştient regulile logicii limbajului.

Să luăm un exemplu. Pentru un model simplificat de lume precum cel din figura 2, pentru a spune într-o singură propoziţie că faptele AB şi B/C au loc voi putea formula o propoziţie complexă, compusă din propoziţiile "AB" şi "B/C", luate în conjuncţie:

(p1) AB & B/C

Propoziţia (p1) este o funcţie de adevăr a propoziţiilor "AB" şi "B/C", în sensul că ea este adevărată dacă şi numai dacă atât "AB", cât şi "B/C" sunt adevărate.

Atunci când am formulat propoziţia (p1) am aplicat, între altele, o regulă asemănătoare unei reguli pe baza căreia realizez calcule aritmetice: "pentru a spune într-o singură propoziţie că faptele AB şi B/C au loc, construieşte o propoziţie complexă, compusă din propoziţia "AB", cuvântul "şi" şi propoziţia "B/C", luate în indiferent care ordine, dar cu condiţia ca cuvântul "şi" să se afle între cele două propoziţii". La fel, dacă doresc să stabilesc care obiecte din figura 2 corespund numelor ce apar în propoziţia (p1) în cazul în care aceasta este adevărată, voi aplica reguli asemănătoare unor reguli de calcul. Faptul că aceste reguli pot fi aplicate automat este pus în evidenţă de faptul că acelaşi lucru (a stabili care sunt obiectele ce corespund numelor din (p1) în cazul în care aceasta e o propoziţie adevărată) ar putea fi făcut la fel de bine şi de către o maşină[13]. De asemenea, într-un mod analog celui în care realizez un calcul pot deduce, pe baza unei reguli logice[14], propoziţia "AB" din (p1).

Pentru Wittgenstein₂ conceptul de regulă este mai dificil de definit, întrucât nu se poate vorbi, în acest caz, decât despre asemănări de familie. Regulile sunt exprimate prin "propoziţii gramaticale[15]" precum "Roşul nu este verde", propoziţii ce nu sunt, după cum am văzut, reductibile toate la tautologii logice. Acestea nu trebuie să reprezinte generalizări descriptive formulate pornind de la observaţii asupra felului în care oamenii vorbesc efectiv, ci norme ale vorbirii corecte (sau cu sens). O altă caracteristică importantă a regulilor este, pentru Wittgenstein₂, aceea că ele guvernează un număr mare (uneori nelimitat) de cazuri. Deosebirea principală dintre concepţia timpurie a lui Wittgenstein şi concepţia sa târzie, stă în idea că pentru a spune că un vorbitor urmează o regulă nu este suficient să observăm că comportamentul lingvistic al acestuia este în acord cu regula respectivă (PI § 201, 202). Acesta trebuie să fie capabil să producă regula ca justificare pentru comportamentul său[16].

2. Tezele critice ale lui Wittgenstein₂ ar putea fi sistematizate după cum urmează. În primul rând, (1) chiar dacă activităţile lingvistice, respectiv jocurile de limbaj sunt guvernate de reguli, nu există (a) un set complet de reguli (b) care să ne poată ghida în toate cazurile[17]. În al doilea, (2) nu putem spune că a înţelege o regulă constă în a te afla într-o anumită stare mintală[18]. În fine, (3) nu putem distinge între o regulă şi aplicarea unei reguli[19].

(1a) şi (1b) sunt strâns corelate între ele. Ceea ce exprimă aceste teze poate fi formulat într-o terminologie care nu îi este specifică lui Wittgenstein şi în felul următor. Nu în toate cazurile în care vorbesc corect, spunând ceva cu sens, poate fi indicată regula pe care am urmat-o. Pe de altă parte, o regulă ar putea fi imprecisă, în sensul că pentru anumite situaţii regula nu mi-ar putea indica felul corect în care trebuie să vorbesc. Un exemplu ar putea fi edificator. Să presupunem că ştim să distingem cazurile în care ar avea sens să vorbim de culoarea unui obiect de cazurile în care nu ar avea sens să vorbim, pentru un obiect, despre proprietăţi de culoare. O expresie a regulii pe baza căreia distingem aceste cazuri ar cuprinde, să spunem, două concepte: "obiecte colorate" şi "obiecte lipsite de culoare". Să ne imaginăm acum o situaţie în care întâlnim un obiect necunoscut, pe care nu ştim de la bun început cum să îl clasificăm. Un astfel de caz ar fi unul în care regula nu ne indică nimic. Nimic nu este de natură să ne îngrijoreze însă. În funcţie de hotărârea pe care o vom lua, vom extinde aplicarea regulii şi la acest caz[20]. Acum, dacă exemplele de felul celui precedent pot fi folosite pentru a susţine teza (1b), am putea deriva ca o consecinţă şi teza (1a), într-o formulare puţin modificată: există situaţii pentru care nu dispunem de reguli care să ghideze comportamentul nostru verbal.

Teza (2) se opune, chiar dacă nu direct, asumpţiei că noi am putea distinge, pe baza examinării conţinuturilor noastre mentale, între cazurile în care am urmat o regulă şi cele în care, după modelul exemplului anterior, nu am urmat nici o regulă. Am putea fi tentaţi, pentru a explica ceea ce se petrece atunci când spunem că am urmat o regulă, să spunem că "am avut în minte" (sau am fi putut "avea în minte") regula. Să reexaminăm situaţia în care spuneam că am aplicat (sau am urmat) anumite reguli pentru a stabili care obiecte corespundeau numelor A, B şi C din propoziţia (p1), pentru cazul în care aceasta era adevărată. Să presupunem că regulile au fost următoarele:

(R1) O conjuncţie de propoziţii este adevărată dacă şi numai dacă conjuncţii sunt toţi adevăraţi.

(R2) Dacă o propoziţie elementară este adevărată, atunci ei îi corespunde un fapt (sau o stare de lucruri existentă) care are aceeaşi structură ca şi cea pe care o exprimă felul în care sunt combinate numele în propoziţie.

Să ne închipuim acum că "avem în minte" aceste reguli şi încercăm să stabilim ce obiecte corespund numelor A, B şi C, privind la (p1) şi la figura 2. În funcţie de felul în care interpretăm alăturarea a două nume, X şi Y, într-o propoziţie, vom stabili care sunt stările de lucruri ce corespund propoziţiilor "AB" şi "B/C" astfel încât să fie ambele adevărate. Să considerăm mai întâi, aşa cum am făcut-o şi până acum, că alăturarea pe orizontală a două nume corespunde poziţionării reciproce a obiectelor pe orizontală, iar alăturarea pe verticală a numelor (prescurtată mai sus folosind semnul împărţirii) corespunde poziţionării reciproce a obiectelor pe verticală. Eliminând pe rând toate combinaţiile de stări de lucruri în care nu ambele propoziţii sunt adevărate vom conchide că prima stare de lucruri cuprinde pătratul din stânga şi primul pătrat de sus din dreapta, iar a doua cuprinde cele două pătrate din dreapta. Dar am putea, la fel de bine, să considerăm că o propoziţie în care numele sunt alăturate pe orizontală reprezintă o stare de lucruri privitoare la poziţionarea pe verticală a obiectelor, iar o propoziţie în cadrul căreia am folosit semnul împărţirii redă o stare de lucruri privitoare la poziţionarea pe orizontală a obiectelor. În această nouă interpretare, "AB" s-ar citi "A este deasupra lui B", iar "B/C" s-ar citi "B este la stânga lui C". Iar acum, după eliminarea tuturor combinaţiilor în care nu ambele propoziţii sunt adevărate (potrivit cerinţei din R1), am conchide că starea de lucruri ce corespunde propoziţiei "AB" este aceeaşi ca şi mai înainte, dar cea care corespunde propoziţiei "B/C" cuprinde pătratul din stânga şi pătratul de jos din dreapta. Cele două interpretări produc, după cum se poate vedea, rezultate diferite:

Pentru ca aplicarea regulilor să producă un singur rezultat nu este suficient să "avem în minte" regulile (R1) şi (R2) ci şi reguli care să ne spună cum să interpretăm regulile (R1) şi (R2). Vorbind doar despre (R2), interpretarea pe care ne-am bazat până acum ar putea fi redată, de pildă, prin următoarea schemă:

Din nou, putem observa că nu este suficient să "avem în minte" schema din figura 4 pentru a şti cum să aplicăm regula (R2). Schema respectivă ne prezintă interpretarea cunoscută doar întrucât ştim că unele pătrăţele din imagine (cele haşurate) reprezintă nume iar celelalte obiecte. În plus, interpretăm schema respectivă în felul următor: liniile subţiri orizontale indică felul în care se realizează corespondenţa. Dar am putea la fel de bine să interpretăm schema din figura 4 astfel: liniile subţiri orizontale indică felul în care nu se realizează corespondenţa. Cu alte cuvinte, am considera, în această interpretare, că interpretarea regulii (R2) redată în figura 4 ne indică faptul că nu trebuie să citim propoziţia "AB" prin "A se află la stânga lui B". Întrucât nu avem decât două variante posibile, reiese că varianta corectă este cealaltă: "B se află la stânga lui A" (respectiv "C se află deasupra lui B", pentru propoziţia "B/C")[21]. Iar acum, din nou, faptul că "avem în minte" regulile şi interpretările regulilor nu ne asigură că vom stabili în mod univoc corespondenţa dintre numele "A", "B" şi "C" şi obiectele din figura 2. Dacă am stabili că interpretăm liniile subţiri orizontale din figura 4 ca marcând corespondenţa dintre nume şi obiecte şi nu felul în care acestea nu sunt puse în corespondenţă, ar urma să exprimăm într-un anumit fel şi această interpretare. Orice expresia i-am da însă, putem presupune că am avea-o în minte şi cu toate acestea nu am şti cum să o interpretăm ş.a.m.d. Pe de altă parte, nu putem considera că am avea în minte altceva decât o expresie a unei reguli sau interpretări.

Să observăm acum că ambele rezultate ilustrate în figura 3 pot fi considerate ca fiind în acord cu regulile (R1) şi (R2), în funcţie de interpretarea pe care o dăm regulii (R2)[22], iar acest lucru este independent de faptul că tratăm înţelegerea regulii respective drept un proces mintal sau nu. Ceea ce ne poate intriga la exemplul de mai sus este că, în ciuda faptului că nu putem specifica regulile în aşa fel încât să putem arăta, prin simpla prezentare a expresiilor acestora, de ce considerăm că rezultatul din partea stângă a figurii 3 este obţinut prin urmarea acestor reguli, noi am putut până acum[23] şi am putea în fiecare caz similar din viitor să obţinem rezultatele corecte. Cu alte cuvinte, în ciuda faptului că noi putem, pe baza convenţiilor şi exemplelor din capitolele precedente, să stabilim de fiecare dată, atunci când ne întâlnim cu cazuri analoge celui de mai sus, corespondenţa dintre numele care apar în propoziţii şi obiectele ce apar în stările de lucruri reprezentate de acestea[24], nu putem garanta corectitudinea rezultatelor prezentând un set complet şi riguros de reguli (şi interpretări ale acestora) pe care ne bazăm.

Acest lucru ne conduce la cea de-a treia teză a criticii lui Wittgenstein₂. Pentru a lămuri mai bine lucrurile, să luăm un nou exemplu. Să presupunem că avem de făcut traduceri între două limbaje, L₁ şi L₂. Cele două limbaje sunt extrem de simple. Fiecare dintre ele cuprinde câte trei cuvinte, cu ajutorul cărora poate fi alcătuit un număr finit de propoziţii. Pe scurt, pentru a defini fiecare limbaj prin intermediul vocabularului său vom scrie:

L₁ = {Hund, Katze, essen}

L₂ = {dog, cat, eat}

Pentru fiecare limbaj în parte, putem preciza propoziţiile pe care le putem alcătui în limbajul respectiv printr-o enumerare completă[25].

L₁ : (1) "Hund essen", (2) "Katze essen", (3) "Hund essen Katze", (4) "Katze essen Hund"

L₂ : (1) "dog eat", (2) "cat eat", (3) "dog eat cat", (4) "cat eat dog"

În ordinea în care au fost enumerate, propoziţiile dintr-un limbaj pot fi traduse prin propoziţiile din celălalt limbaj printr-o simpla înlocuire. Putem, în plus, să spunem ce înseamnă, pe rând, cele patru propoziţii, indiferent că fac parte din L₁ sau din L₂:

(1L_1/2) "Copilul strigă."

(2L_1/2) "Părintele strigă.",

(3L_1/2) "Copilul strigă părintele."

(4L_1/2) "Părintele strigă copilul."

În acest punct ştim să traducem fiecare propoziţie a unuia dintre cele două limbaje într-o propoziţie din celălalt limbaj şi avem şi o interpretare simplă pentru înţelesul propoziţiilor respective. Este greu ca o persoană să se îndoiască de faptul că vom putea realiza de fiecare dată în viitor traducerea corectă, iar în cazul unei greşeli ne vom putea corecta. Să presupunem însă că ne-am îndoi de toate acestea şi am cere garanţii suplimentare. O modalitate de a înlătura îndoielile, oferind garanţiile cerute, ar fi să specificăm regulile de traducere a propoziţiilor din L₁ în L₂ şi invers şi să indicăm criteriile prin care verificăm dacă o regulă a fost aplicată corect sau nu. Să enunţăm regulile de traducere din L₁ în L₂ astfel:

(RT1) Propoziţia (1) din L₁ este tradusă corect în L₂ dacă este înlocuită cu propoziţia (1) din L₂.

(RT2) Propoziţia (2) din L₁ este tradusă corect în L₂ dacă este înlocuită cu propoziţia (2) din L₂.

(RT3) Propoziţia (3) din L₁ este tradusă corect în L₂ dacă este înlocuită cu propoziţia (3) din L₂.

(RT4) Propoziţia (4) din L₁ este tradusă corect în L₂ dacă este înlocuită cu propoziţia (4) din L₂.

Acum să presupunem că dăm următorul text formulat în L₁ unui traducător care urmează să traducă textul în L₂:

"Hund essen. Katze essen Hund. Katze essen. Hund essen. Katze essen. Hund essen Katze. Katze essen Hund. Hund essen."

Pentru primele trei propoziţii, traducătorul va produce următorul text în L₂, aşa cum ne aşteptam:

"dog eat. cat eat dog. cat eat."

În continuare el va scrie:

"cat eat dog. dog eat cat. dog eat cat. dog eat. dog eat."

Îi vom reproşa, bineînţeles, traducătorului că nu a aplicat corect regulile (RT1 – RT4), dar el poate replica arătându-le că le-a aplicat. Este drept, el a interpretat altfel decât noi expresia "a înlocui propoziţia (n) din L₁ cu propoziţia (n) din L₂", şi anume astfel:

(I1) "Pentru două limbaje formate din m propoziţii, a înlocui propoziţia (n) dintr-un limbaj cu propoziţia (n) din alt limbaj înseamnă a scrie în locul propoziţiei (n) din primul limbaj, în mod alternativ, odată propoziţia (n) din celălalt limbaj iar următoarea dată propoziţia ((m-n) + 1) din celălalt limbaj."

Sigur că aceasta este o interpretare mai complicată a expresiei "a înlocui o propoziţie dintr-un şir de propoziţii cu o altă propoziţie dintr-un alt şir", dar ea nu este imposibilă. Ceea ce trebuie să observăm este că prin enunţarea regulilor, chiar şi atunci când am întâlnit în trecut cazuri în care traducătorul părea să le "aplice corect", noi nu am primit nici o garanţie că el va proceda astfel şi în viitor. Orice regulă poate fi interpretată în aşa fel încât ei să i se subsumeze, în calitate de aplicări corecte ale ei, toate cazurile pe care le-am întâlnit în trecut dar şi cazuri care să contrazică ceea ce am avut noi în vedere atunci când am formulat regula. La fel, chiar dacă vom adăuga la enunţurile care exprimă regula şi enunţuri care exprimă interpretarea avută în vedere de către noi a regulii, acestea din urmă, la rândul lor, pot fi interpretate diferit, cu acelaşi rezultat. De pildă, să considerăm că adăugăm la regulile (RT1-RT4) următoarea interpretare:

(IR) "Pentru două limbaje cu acelaşi număr de propoziţii, a înlocui propoziţia (n) dintr-un limbaj cu propoziţia (n) din alt limbaj înseamnă a scrie în locul propoziţiei (n) din primul limbaj, de fiecare dată când o întâlnim, propoziţia (n) din celălalt limbaj. "

Acum să presupunem că oferim cuiva spre traducere diferite propoziţii, eventual texte care cuprind o aceeaşi propoziţie repetată de mai multe ori, şi obţinem de fiecare dată rezultatul aşteptat. De pildă, următorul text:

"Hund essen. Katze essen Hund. Katze essen. Katze essen Hund. Hund essen."

va fi tradus prin:

"dog eat. cat eat dog. cat eat. cat eat dog. dog eat."

De îndată, însă, ce îi vom oferi spre traducere un text în cadrul căruia ordonarea propoziţiilor nu este simetrică, rezultatul nu va mai fi cel aşteptat. Un text de forma (1)(3)(2) din L₁, de pildă, va fi tradus printr-un text de forma (2)(3)(1) în L₂. Traducătorul nostru va pretinde, bineînţeles, că aplică regulile (RT1-RT4) corect, conform interpretării (IR). Vom observa însă că el interpretează (IR) altfel decât noi. Mai precis, pentru expresia "a scrie o propoziţie în locul altei propoziţii" el oferă următoarea interpretare:

(I2) Pentru a scrie în locul unui şir de una sau mai multe propoziţii, p₁ p₂ … p_n, propoziţiile corespunzătoare din şirul r₁ r₂ … r_n, se scriu propoziţiile respective una câte una, dar începând de la sfârşitul şirului pe care urmează să-l obţii ca rezultat spre începutul lui, astfel încât rezultatul să fie de forma: r_n r_n-1 … r₁.

Această interpretare[26] este, fireşte, doar una dintre numeroasele interpretări posibile ce privesc enunţul (IR). Este uşor de văzut că suntem în situaţia în care precizarea interpretării corecte a lui (IR) va putea fi, la rândul ei, interpretată altfel decât aşa cum am dori ş.a.m.d.

Acest exemplu este menit să ne arate, ca şi înainte, că chiar şi într-un caz atât de simplu nu reuşim să enunţăm regulile pe care le urmăm atunci când traducem din L₁ în L₂ şi să spunem ce înseamnă că am aplicat corect aceste reguli.

Să încercăm să ieşim din această dificultate într-un fel diferit. Este clar că traducerile din L₁ în L₂ ar putea fi făcute şi în mod mecanic. Să ne închipuim că avem la dispoziţie un număr mare de tăbliţe. Fiecare dintre acestea este inscripţionată pe ambele părţi. Pe o parte este scrisă una dintre cele patru propoziţii din L₁ iar pe cealaltă parte a aceleiaşi tăbliţe este scrisă propoziţia care îi corespunde în L₂. Pentru a formula un text în L₁ vom lipi pe un suport transparent mai multe plăcuţe, având grijă ca fiecare dintre acestea să fie aşezată cu faţa pe care este inscripţionată propoziţia din L₁ în sus. A realiza o traducere ar însemna, în acest caz, a întoarce suportul pe care sunt lipite plăcuţele invers, astfel încât toate sa fie cu cealaltă faţă (cea lipită pe suportul transparent) în sus. Să presupunem că această acţiune este realizată în mod mecanic, fără intervenţia vreunui om[27]. Pentru a garanta că regula este aplicată corect de fiecare dată vom explica, de această dată, funcţionarea mecanismului respectiv, precizând eventual corelaţiile cauzale în virtutea cărora mecanismul funcţionează aşa cum a fost proiectat. Putem adăuga că în spatele aplicării corecte a regulii de către noi stă tot un mecanism, dar de această dată unul neurofiziologic. Ne confruntăm însă acum cu o problemă diferită. Fie (L) setul de legi care guvernează corelaţiile cauzale în virtutea cărora funcţionează mecanismul care, în exemplul nostru, "aplică regulile (RT1-RT4)". Regulile au statut de norme. Am dori să spunem că toate aplicările corecte sunt într-un fel determinate de reguli printr-o relaţie necesară. Legile din (L) sunt legi empirice care nu pot impune astfel de relaţii necesare. Să comparăm următoarele două enunţuri:

(C1) Traducerea propoziţiei "Hund essen" trebuie să fie "dog eat".

(C2) Pe baza (L), traducerea propoziţiei "Hund essen" va fi întotdeauna "dog eat".

Enunţul (C1) exprimă o regulă, în timp ce enunţul (C2) reprezintă o anticipare. Însă atunci când doream o garanţie pentru faptul că regulile vor fi respectate, noi urmăream să obţinem ceva diferit de o predicţie. Regula ar trebui să rămână valabilă şi în condiţiile în care aparatul nostru s-ar defecta, sau legile din (L) ar fi infirmate. Funcţionarea oricărui mecanism, cu alte cuvinte, ţine de fapte contingente, în timp ce funcţionarea unei reguli, ni se pare, ar trebui să aibă caracterul necesităţii.

Toate dificultăţile noastre par să provină, potrivit lui Wittgenstein₂, din faptul că ne-am reprezentat regula şi aplicarea regulii ca pe două elemente diferite, între care există un gol pe care ar trebui să-l umplem. În ciuda faptului că ne putem reprezenta cu uşurinţă şi într-un mod neproblematic, setul tuturor traducerilor corecte din L₁ în L₂, în ciuda faptului că putem vedea în ce fel regulile exprimate prin (RT1-RT4) sunt încorporate în aceste traduceri[28], noi ne încăpăţânăm să identificăm regulile cu nişte entităţi abstracte, separate de activităţile noastre lingvistice, şi să căutăm legătura necesară dintre aceste entităţi şi activităţile pe care le realizăm atunci când vorbim sau traducem. Acest lucru, la rândul său, se petrece doar în situaţia în care ne propunem să întemeiem aplicarea corectă a regulilor (sau a urmării de reguli)[29]. Doar că întrebările care exprimă această problemă apar datorită faptului că noi folosim incorect termeni şi expresii precum "regulă", "a urma o regulă", "a aplica regula corect", "a respecta regula" etc.

3. Există, în literatura actuală de specialitate, interpretări diferite ale argumentelor prezentate de Wittgenstein în scrierile sale târzii[30] în sprijinul a ceea ce a fost prezentat aici drept teza imposibilităţii de a distinge între o regulă şi aplicările sale corecte[31]. Articulaţiile argumentării, precum şi consecinţele viziunii lui Wittgenstein₂ cu privire la reguli sunt prezentate diferit în cadrul acestor interpretări. Pentru a evalua consecinţele poziţiei lui Wittgenstein₂ prezentate aici voi aminti pe scurt felul în care sunt văzute aceste consecinţe atunci când sunt prezentate versiuni ale argumentării lui Wittgenstein diferite. Am în vedere două interpretări[32]: (i) cea a lui Saul Kripke[33] şi (ii) cea a lui Crispin Wright[34].

(i) Kripke foloseşte un exemplu de regulă pentru care există un număr infinit de cazuri în care să se pună problema aplicării corecte sau greşite a regulii. Ceea ce pune în evidenţă exemplul său este că pe baza expresiei regulii şi a aplicărilor anterioare ale acesteia nu putem fixa constrângeri normative în privinţa aplicărilor regulii în cazuri pe care nu le-am întâlnit încă. Întemeierea relaţiei dintre regulă şi cazurile anterioare ale aplicării sale, pe de o parte, şi aplicarea regulii în cazuri noi (care i se subsumează), pe de altă parte, contează pentru Kripke drept explicare a înţelesului unui termen sau al unei expresii din limbaj. Pentru exemplul folosit aici, fixarea legăturii dintre (RT1-RT4) plus traducerile corecte pe care le-a făcut până acum traducătorul, pe de o parte, şi toate traducerile corecte viitoare, pe de altă parte, ar conta, în sensul lui Kripke, drept lămurire a înţelesului expresiei:

(E) "a traduce din L₁ în L₂".

Atâta timp cât, în ciuda traducerilor corecte realizate până acum, o interpretare diferită a regulilor (RT1-RT4) permite ca o nouă traducere să fie realizată altfel decât ne-am aştepta[35], traducerile de până acum nu au nici o relevanţă pentru înţelesul expresiei (E). Întrucât acest lucru se poate repeta în orice moment, concluzia este că nu există fapte relevante semantic. Înţelegem aici prin "fapte" comportamentul anterior al traducătorului precum şi conţinuturile sale mentale (care ar include regulile (RT1-RT4), interpretarea corectă a acestora ş.a.m.d.). Concluzia argumentului lui Wittgenstein, în interpretarea lui Kripke, ar fi că nu putem face apel la fapte pentru a lămuri ce înseamnă că o expresie din limbaj are un anumit înţeles. O propoziţie de forma "expresia x are înţelesul Y" este, în acest sens, o propoziţie pentru care nu dispunem de condiţii de adevăr. Sugestia lui Kripke (interpretându-l pe Wittgenstein₂) pare să fie, pe scurt, următoarea. Nu avem de ales decât să renunţăm să mai precizăm condiţiile de adevăr pentru astfel de propoziţii. Vom putea în schimb să precizăm condiţii de asertabilitate pentru ele, iar pentru aceasta ne vom baza pe acordul comunităţii vorbitorilor.

(ii) Interpretarea lui Crispin Wright poate fi văzută, din perspectiva chestiunilor discutate aici, ca aducând anumite lămuriri suplimentare. Să considerăm că regulile semantice precizează condiţiile în care, dat fiind un anumit termen j , putem spune despre ceva că "este j ". În sensul acesta, regula specifică înţelesul termenului j . Într-un mod asemănător cu cel al lui Kripke, deşi folosind o terminologie diferită, Wright consideră că argumentarea lui Wittgenstein are drept concluzie că regulile semantice nu sunt dependente de o investigaţie factuală. În termenii exemplului oferit mai înainte, interpretarea lui Wright ne poate lămuri asupra poziţiei lui Wittgenstein în cazurile în care exemplul este modificat după cum urmează. Să presupunem că nu ne confruntăm cu un singur interlocutor, un traducător de la care ne aşteptăm să urmeze regulile (RT1-RT4), ci cu o comunitate de traducători din L₁ în L₂, toţi părând să aplice în mod corect regulile (RT1 – RT4) în felul în care am intenţionat noi să o facă. Acum, cineva ar putea considera că faptul că această comunitate aplică în mod corect regulile reprezintă un fapt relevant semantic. Cu alte cuvinte, ar considera că putem justifica pe deplin regulile prin apel la acest fapt. Ceea ce pune în evidenţă Wright este că, şi în această situaţie, rămâne deschisă posibilitatea ca întreaga comunitate să înceapă să aplice în mod diferit regulile şi să ne ofere o interpretare a lor astfel încât atât aplicările trecute, cât şi cele prezente să apară ca fiind în acord cu regulile respective. Apelul la acordul comunităţii traducătorilor, în acest caz, nu ne întemeiază să spunem că regulile semantice pot fi justificate printr-o investigaţie factuală. Consecinţele paradoxului urmării de reguli sunt evaluate de Wright diferit. El opune acest paradox proiectului semanticii formale davidsoniene. Cerinţele pe care ar trebui să le satisfacă o astfel de teorie semantică, potrivit lui Wright ar fi (a) ca limbajul să fie prezentat ca având o structură determinată şi (b) ca această structură să poată fi pusă în evidenţă printr-o axiomatizare finită. Pentru Wright, argumentul lui Wittgenstein are drept consecinţă teza că nu poate fi impusă cerinţa (a) ca cerinţă necesară pentru o teorie semantică. Cu alte cuvinte, nu se poate spune de ce este necesar ca o teorie semantică pentru limbaj să specifice (în cadrul unui set complet de reguli) structura acestuia[36].

Nu voi intra în detalii privitoare la aceste interpretări sau alte interpretări existente. De asemenea, voi lăsa deoparte încercările de a oferi un răspuns la argumentele lui Wittgenstein₂ în diferitele versiuni puse în evidenţă prin intermediul acestor interpretări. O intervenţie în cadrul dezbaterii iscate de "problema urmării de reguli" ar necesita o lucrare separată. Ceea ce trebuie să reţinem este că nu există un acord în privinţa existenţei unui răspuns la dificultăţile puse în evidenţă de Wittgenstein₂, indiferent de interpretarea dată argumentelor sale.

4. Să încercăm acum să evaluăm consecinţele tezelor critice ale lui Wittgenstein în condiţiile în care nici un răspuns la argumentele sale nu poate fi formulat.

Una dintre consecinţe, sugerată de către teza (1) ar fi că nu putem construi o teorie semantică completă pentru limbajul natural. În acest caz, ceea ce ne-ar rămâne de făcut, în cazul în care am dori să ne asigurăm că atunci când ridicăm o problemă filosofică reuşim să o exprimăm prin intermediul unei întrebări cu sens, ar fi să cercetăm separat, în lipsa unei teorii generale (a unui set de criterii universal valabile) fiecare întrebare în parte, încercând să ne lămurim dacă aceasta are sau nu sens. Pe parcursul acestei investigaţii vom face apel la regulile semantice pe care le urmăm în mod tacit şi vom încerca, atunci când se cere, să aplicăm aceste reguli la cazurile noi cu care ne confruntăm. De asemenea, pentru diferite expresii ce apar în formularea avută în vedere vom încerca să infirmăm teza că expresiile respective, în folosirea pe care le-o dăm în contextul respectiv, au sens. Pentru aceasta vom căuta probabil să imaginăm exemple în care una sau alta dintre expresiile respective este folosită într-un mod asemănător, dar formularea rezultată nu are sens. În cazul în care încercările noastre de a infirma ipoteza că întrebarea pe care o cercetăm e lipsită de sens vor eşua, vom conchide că este vorba de o întrebare cu sens, ce exprimă o problemă autentică. Va trebui însă să ne mulţumim cu faptul că nu avem, în ciuda precauţiilor pe care ni le-am luat, nici o garanţie că întrebarea respectivă este, într-adevăr, cu sens. Mai mult, teza (3) pare să ne indice faptul că însăşi căutarea unei justificări definitive a concluziei că ne ocupăm de o întrebare cu sens ar fi absurdă, întrucât încercarea de a oferi o justificare ar presupune garantarea unei conexiuni necesare între regulile semantice (reguli pe baza cărora ne-am formulat concluzia) şi aplicarea corectă a acestora, iar această întreprindere este, la rândul ei, lipsită de perspective.

O ultimă observaţie. În interpretarea oferită aici, poziţia lui Wittgenstein₂ este că e greşit să căutăm să oferim o garanţie pentru existenţa unei conexiuni necesare între reguli şi aplicarea corectă a acestora. Cărui fapt i se datorează însă această greşeală? Putem specula în privinţa unui răspuns la această întrebare, ţinând însă cont de viziunea lui Wittgenstein₂, şi să remarcăm următorul lucru. Am putea considera că orice formulare menită să exprime o regulă nu are, de fapt, un statut diferit de restul formulărilor din limbaj. Nu diferă, de pildă, de formulările pe care le producem atunci când oferim cuiva exemple pe baza cărora să "aplice corect o regulă"[37], sau generalizări după care să se ghideze, însă generalizări care nu au decât un rol mnemotehnic. Greşeala noastră stă în a distinge între reguli ca entităţi abstracte şi cazurile în care noi vorbim "respectând regulile". Suntem îndemnaţi să realizăm această distincţie de faptul că noi considerăm că anumite formulări din limbaj (cele despre care spunem că "exprimă reguli") sunt diferite de alte formulări. În ce anume constă diferenţa? Dacă vorbim despre reguli semantice, probabil am fi tentanţi să răspundem că, spre deosebire de formulările obişnuite, formulările ce exprimă reguli semantice aparţin metalimbajului. Vom vedea în următorul capitol că, din punctul de vedere al lui Wittgenstein, nu putem distinge între limbaj şi metalimbaj.

NOTE