Afirmaţia că Ludwig Wittgenstein respinge posibilitatea de a formula propoziţii despre limbaj, cu alte cuvinte, respinge distincţia consacrată dintre limbaj şi metalimbaj nu reprezintă, cred, un loc comun al exegezei wittgensteineene de circulaţie. Pentru acest motiv, prima parte a acestui capitol va fi dedicată justificării acestei afirmaţii. În următoarea voi încerca să redau câteva argumente ce pot fi formulate în sprijinul afirmaţiei respective, în spiritul viziunii lui Wittgenstein₂ asupra limbajului. Întrucât distincţia dintre limbaj şi metalimbaj poate fi cu uşurinţă înlocuită, în cazul în care se renunţă la ea, prin distincţia dintre termeni obişnuiţi ai limbajului şi termeni semantici, voi continua cu câteva observaţii privind statutul termenilor semantici din punctul de vedere al lui Wittgenstein₂. În încheiere voi pune în discuţie distincţia lui Wittgenstein dintre "a spune" şi "a arăta", pentru a vedea în ce măsură aceasta îi permite lui Wittgenstein să-şi exprime viziunea cu privire la limbaj fără a prezenta o anumită teorie semantică.

1. Pentru a identifica un punct de pornire, să ne amintim de felul în care este introdusă distincţia dintre limbaj şi metalimbaj de către Alfred Tarski. Tarski oferă următorul exemplu al antinomiei mincinosului[2], într-o formă puţin modificată: să notăm propoziţia de pe următoarea pagină cu p:

(p) p este falsă.

Observăm că:

1. "p este falsă" este identică cu p.
2. "p este falsă" este adevărată dacă şi numai dacă p este falsă.

Din (1) şi (2) decurge:

(3) p este adevărată dacă şi numai dacă p este falsă[3].

Această din urmă propoziţie este însă o contradicţie. Greşeala constă, potrivit lui Tarski, în faptul că în schema lui (2) – x este adevărată dacă şi numai dacă q[4] – am substituit prin p o propoziţie ce conţine deja expresia "este falsă".[5] Pentru a evita o astfel de greşeală este necesar să excludem posibilitatea de a substitui pe p prin "p este falsă" şi invers. Atâta timp însă cât admitem că p este o literă propoziţională ce prescurtează "p este falsă", nimic nu ne împiedică să facem substituţia. Dacă este să considerăm drept greşită această substituţie avem nevoie de noi reguli, astfel încât să putem indica care reguli sunt încălcate prin efectuarea substituţiei respective. Regula suplimentară pe care trebuie să o luăm în considerare, în viziunea lui Tarski, este de a nu folosi un limbaj semantic închis [6] - un limbaj care cuprinde şi predicate semantice precum "adevărat". Această regulă este produsă odată cu constituirea unei ierarhii a limbajelor, respectiv a distincţiei dintre limbaj şi metalimbaj.

Wittgenstein se raportează într-o manieră complet diferită la antinomia mincinosului. El scrie:

Din perspectiva sa, mincinosul din antinomie nu face neapărat o greşeală, spunând despre el însuşi că minte. Rostirea cu pricina s-ar putea să nu fie o propoziţie descriptivă, susceptibilă, la rândul ei, de a fi adevărată sau falsă. Ea ar putea, în schimb, să facă parte dintr-un alt joc de limbaj, ca exclamaţie[8]. În acest caz, nu se pune problema de a soluţiona antinomia făcând apel la distincţia dintre limbaj şi metalimbaj, ci de a identifica un joc de limbaj familiar în care poate apărea o asemenea exclamaţie.

Care ar fi însă atitudinea lui Wittgenstein₁ faţă de această chestiune? Pentru a discuta acest lucru trebuie să revenim la forma modificată a antinomiei, aşa cum o găsim la Tarski. Să luăm din nou propoziţia (p):

p este falsă.

Pentru Tarski aceasta ar putea fi o formulare acceptabilă, atâta timp cât ţinem cont că "este falsă" e un predicat semantic, al metalimbajului. Pentru Wittgenstein, însă, "p este falsă" pur şi simplu nu este o propoziţie, pentru că: "[…] o propoziţie nu poate să enunţe ceva despre ea însăşi, căci semnul propoziţional nu poate să fie conţinut în el însuşi […]"[9]. În genere, nici autoreferinţa, nici metalimbajul, nu-şi au locul în cadrul unui sistem în care nu putem avea nume decât pentru obiecte[10], nu şi pentru semne simple, expresii, clase ori secvenţe ale unor expresii dintr-un limbaj, relaţiile dintre ele etc.[11]

Astfel, putem spune în genere, chiar dacă sub rezerva că facem o afirmaţie provizorie, că analiza limbajului în Tractatus este incompatibilă cu acceptarea unei ierarhii a limbajelor. Această interpretare e în acord cu cel puţin încă două elemente constante ale poziţiei lui Wittgenstein₁. În primul rând, este vorba de respingerea teoriei russelliene a mulţimilor: "Teoria claselor este cu totul de prisos în matematică."[12] Or, este ştiut faptul că teoria mulţimilor[13] stă la baza încercării lui Russell de a soluţiona antinomia mincinosului, printr-o "tipizare" a adevărului şi falsului[14], şi de asemenea inspiră soluţia lui Tarski – introducerea unei ierarhii a limbajelor în cadrul căreia categoriile semantice sunt tipizate[15]. În al doilea rând, este vorba de finitismul lui Wittgenstein, ca poziţie ce exclude tocmai existenţa unei teorii generale a claselor, ca limbaj de ordin infinit[16]. Un traseu deductiv care să înglobeze atât presupoziţia lui Wittgenstein că nu e posibilă o ierarhie a limbajelor, cât şi cele două teze amintite, deşi ar putea fi în principiu schiţat, nu pare a fi deosebit de relevant aici. Este suficient să observăm că aceste trei teze sunt în acord.

Pasaje din scrierile târzii ale lui Wittgenstein par să confirme ipoteza noastră. Să comparăm, de pildă:

şi:

Ni se spune, în feluri diferite, că nu poate exista o filosofie de ordinul doi, sau o metafilosofie[19]. Ce înseamnă acest lucru? O filosofie, în sensul de filosofie tradiţională, ia forma unor întrebări şi răspunsuri formulate într-un anumit limbaj. Să ne amintim că, potrivit poziţiei formulate în Tractatus, un limbaj funcţionează potrivit unor reguli de tipul regulilor de calcul. A investiga aceste reguli ar reveni la a folosi un sistem de reguli de un ordin superior după care să funcţioneze limbajul în care, prin intermediul întrebărilor şi răspunsurilor, realizăm investigaţia. Or, pentru Wittgenstein acest lucru nu este posibil. La fel, un limbaj al unei filosofii de ordinul doi, în care să se poată vorbi despre cuvinte precum "filosofie", "timp", "înţeles", "minte", sau, pur şi simplu, despre cuvinte în genere, ca elemente ale unui limbaj propriu unei filosofii de ordinul întâi, nu are cum să existe. Acest lucru este sugerat de către Wittgenstein₂, de pildă, în PI § ¶1. La 120 PI §120 ¶2 el continuă astfel:

Wittgenstein spune aici ceva oarecum diferit, şi anume că, dacă ar fi să punem întrebări filosofice în genere, deci şi întrebări privitoare la anumite cuvinte ("filosofie", "înţeles", "minte" etc.), ar trebui să putem folosi limbajul comun[21]. Nimic nu exclude însă, s-ar putea replica, posibilitatea ca în cadrul limbajului comun să fie cuprinse toate componentele necesare constituirii unui metalimbaj. Cu toate acestea, chiar dacă vom dispune de aceste componente, tot nu le vom putea folosi, potrivit lui Wittgenstein, în scopul de a formula întrebări într-un metalimbaj aferent metafilosofiei. Aceasta pentru că orice exprimare corectă se realizează în cadrul unui joc de limbaj, iar în măsura în care vorbim într-un joc de limbaj, nu putem vorbi despre ceea ce intră în jocul de limbaj respectiv[22].

Pentru a conchide, ipoteza interpretativă propusă aici pare a fi acceptabilă[23]. Este imposibil de distins, atât din punctul de vedere al lui Wittgenstein₁, cât şi din cel al lui Wittgenstein_2[24], între limbaj şi metalimbaj. Vom cerceta în continuare cum se poate argumenta, în spiritul lui Wittgenstein₂, în favoarea acestei teze.

2. Să luăm un exemplu de propoziţie formulată în metalimbaj:

(1M) Propoziţia "Zăpada e albă" este adevărată DDACĂ zăpada e albă.

Pentru ca această propoziţie să fie în metalimbaj, metalimbajul ar trebui să conţină cel puţin următoare elemente:

(i) nume pentru toate expresiile din limbaj (incluzând aici şi propoziţiile)[25];

(ii) predicate semantice ("x este adevărat(ă)", "x are sens", "x referă la y" ş.a.m.d.);

(iii) versiunile din metalimbaj ale conectorilor logici[26];

Sunt oare suficiente elementele de la (i – iii)? Ce putem spune despre propoziţia că zăpada e albă care apare în partea dreaptă a echivalenţei din (1M)? Dacă vom spune că aceasta este o propoziţie obişnuită din limbaj, atunci cum mai putem susţine că (1M) este formulată în metalimbaj, în condiţiile în care o parte a ei aparţine limbajului? Avem două alternative: (a) fie să spunem că metalimbajul include şi limbajul, (b) fie să spunem că în metalimbaj dispunem de "traduceri" ale tuturor propoziţiilor din limbajul obiect. Am putea, de pildă, în acest al doilea caz, să considerăm că limbajul obiect reprezintă o versiune a limbii române din care am eliminat toate modalităţile de a ne referi la limbaj, precum şi predicatele semantice, iar metalimbajul este limba engleză (din care am eliminat toate modalităţile de a ne referi la expresii şi propoziţii ale limbii engleze). Vom rescrie, atunci, propoziţia (1M) astfel:

(2M) The sentence "Zăpada e albă" is true IFF the snow is white.

Indiferent însă care variantă o vom alege, putem observa că metalimbajul ne permite să spunem tot ceea ce am putea spune şi în limbajul obiect. Într-adevăr este greu să susţinem, pentru o propoziţie complexă de forma j Û y , că aceasta ar face parte din limbajul în care a fost formulată, dar j sau y nu ar face parte. Cu alte cuvinte, dacă (2M), de pildă, face parte din metalimbaj, atunci şi următoarele două propoziţii fac parte din metalimbaj:

(3M) The sentence "Zăpada e albă" is true.

(4M) The snow is white.

Dar (4M) este traducerea propoziţiei că zăpada e albă. Ne-am putea întreba: în ce sens metalimbajul este diferit de limbaj? Putem, probabil, să numim limbajul nostru natural, în care avem posibilitatea să vorbim despre propoziţia că zăpada e albă, dar şi să spunem că zăpada e albă, un metalimbaj. Dar care ar fi atunci limbajul obiect? Probabil răspunsul s-ar sprijini pe distincţia dintre formulări în cadrul cărora ne referim la ceva din limbaj şi formulări în cadrul cărora nu ne referim la ceva din limbaj.

Cum distingem între aceste două tipuri de formulări? Dacă avem în vedere propoziţiile sau expresiile din limbaj în calitate de ocurenţe, atunci acestea nu se disting prin nimic de alte obiecte fizice. În plus, ar fi curios să susţinem, pe această linie că o propoziţie precum "Cerul este albastru" face parte din limbaj, iar o propoziţie precum "Propoziţia pe care ai rostit-o mai devreme suna ca un cântec" face parte din metalimbaj. Am putea încerca să spunem că, de fiecare dată când vorbim despre cuvinte sau propoziţii noi nu avem în vedere simbolurile prin care sunt exprimate acestea, ci clase abstracte care conţin astfel de simboluri. De pildă, propoziţia "zăpada e albă" ar fi o mulţime care cuprinde toate simbolurile propoziţionale rostite sau scrise care au acelaşi înţeles cu "zăpada e albă". Dar dacă doar în aceasta ar consta distincţia noastră, anume că formulările din metalimbaj cuprind în mod necesar şi astfel de referiri la mulţimi abstracte de obiecte, atunci am avea din nou probleme. Ar trebui, de pildă, să spunem că o propoziţie precum "Roşul este o culoare" nu poate fi formulată decât în metalimbaj, pentru că şi în cadrul ei avem o expresie pe care o folosim pentru a referi la o clasă abstractă de obiecte (toate obiectele roşii)[27].

Să facem o nouă încercare. Vom spune că, spre deosebire de expresiile care nu referă la ceva din limbaj, cele care referă la ceva din limbaj referă la clase abstracte de un tip aparte. Anume, obiectele care intră în fiecare dintre aceste clase (semnele pentru cuvinte şi propoziţii) au în comun proprietăţi semantice (respectiv faptul că au acelaşi înţeles), în timp ce obiectele care compun alte clase de obiecte nu au în comun decât proprietăţi fizice (a avea culoarea roşie etc.). Dar această definiţie nu ne este de prea mare folos. Să ne aducem aminte că încercarea de a distinge între limbaj şi metalimbaj face parte din preliminariile necesare pentru construirea unei teorii semantice. Cu alte cuvinte, pentru a formula (în metalimbaj) o teorie semantică, aceasta urmând să cuprindă propoziţii despre limbaj (propoziţii în cadrul cărora să apară predicate semantice, nume pentru expresiile din limbajul obiect etc.), noi trebuie să dispunem deja de o modalitate de a distinge metalimbajul de limbaj. Explicaţia expresiei "a avea acelaşi înţeles" ar trebui să fie, la rândul său, formulată în cadrul teoriei semantice pe care vizăm să o construim. Ca atare, nu putem să ne folosim de această expresie atunci când încercăm să formulăm distincţia dintre limbaj şi metalimbaj.

Pe de altă parte, dacă vom încerca să identificăm o altă proprietate pe care membrii unei clase abstracte lingvistice[28] o au în comun, şi anume o proprietate care să nu fie exprimată prin apel la predicate semantice[29], atunci distincţia între clase abstracte ale căror elemente au proprietatea respectivă şi clase semantice ale căror elemente nu au proprietatea respectivă ar părea arbitrară. Or, atunci când dorim să justificăm distincţia dintre limbaj şi metalimbaj noi nu ne propunem să facem aceasta printr-o stipulare convenţională[30].

Mai putem observa, cu titlu general, că dificultăţile de a distinge între limbaj şi metalimbaj se datorează în parte, atunci când ne raportăm, în maniera lui Wittgenstein₂, la limbaj ca însumare a comportamentelor noastre lingvistice, dificultăţilor de a distinge între aceste comportamente şi comportamentele non-lingvistice.

3. Să lăsăm însă deoparte, pe moment, distincţia dintre limbaj şi metalimbaj. Ceea ce trebuie să reţinem este că pare a fi vital pentru această distincţie să putem distinge mai întâi, dar nu pe baza unei teorii semantice, între predicate semantice şi predicate de alt tip. De altfel, am putea foarte bine să renunţăm la distincţia dintre limbaj şi metalimbaj. Atâta timp cât dispunem de predicate semantice, noi putem construi o teorie semantică despre limbaj impunând anumite restricţii pe baza cărora să eliminăm paradoxurile datorate autoreferenţialităţii[31]. Este suficient să putem preciza în ce anume constă caracterul special al unor cuvinte şi expresii precum "propoziţie", "cuvânt", "a avea sens", "a fi adevărat", "a numi" ş.a.m.d. Wittgenstein₂ ne avertizează că nu vom putea realiza acest lucru:

Dacă termeni precum "propoziţie", "limbaj", "nume", "referinţă" etc. exprimă asemănări de familie[33], nu genuri naturale, atunci este într-adevăr dificil de precizat în ce sens asemenea termeni au un statut diferit de cel al altor termeni din limbaj. Aceasta întrucât este dificil, în primul rând, să îi definim precis, pe baza unor trăsături comune ale tuturor numelor, propoziţiilor etc.

Cu siguranţă că am putea construi o teorie semantică din vocabularul căreia să facă parte astfel de termeni, iar termenii să îi definim în interiorul teoriei, pe baza unor stipulări. Putem considera că o teorie fonetică a limbajului este construită potrivit acestui model – termenii teoretici sunt introduşi pe baza unor stipulări, iar teoria cuprinde generalizări empirice, nu reguli cu caracter normativ. Ceea ce ne interesează din punct de vedere filosofic, atunci când urmărim să construim o teorie semantică pentru limbajul natural, este mai mult decât atât.

Să ne amintim de interesul principal care a iniţiat şi investigaţia de aici. Atunci când considerăm că are rost să ne luăm anumite precauţii minime înainte de a ne raporta la o întrebare filosofică, ne gândim că întrebarea ar putea fi lipsită de sens, în pofida intuiţiilor noastre lingvistice superficiale. Dar pericolul avut în vedere de noi nu se reduce la posibilitatea existenţei unei teorii care să stipuleze anumite criterii pentru a distinge între sens şi nonsens, iar potrivit acestor criterii întrebarea noastră să apară drept lipsită de sens. O astfel de teorie nu are de ce să ne îngrijoreze. Ne îngrijorează în schimb posibilitatea ca, potrivit regulilor semantice ale limbajului, reguli pe care o teorie semantică le-ar putea surprinde şi prezenta în cadrul unui sistem ordonat şi complet şi pe care şi noi înşine le-am putea recunoaşte, la o privire atentă, drept norme ale vorbirii cu sens, întrebarea pe care am ridicat-o să fie lipsită de sens.

4. Concluziile criticii wittgensteineene la adresa distincţiei dintre limbaj şi metalimbaj pot fi puse, bineînţeles, în discuţie. Oponentul prezumtiv al lui Wittgenstein₂ ar putea fi, mai cu seamă, neliniştit de următoarea întrebare: "Dacă lucrurile stau aşa cum pretinde Wittgenstein₂, astfel încât este imposibil să formulezi o teorie filosofică despre limbaj, cum se face că Wittgenstein₂ însuşi reuşeşte să facă o serie de afirmaţii despre limbaj?" Dacă poziţia exprimată explicit de către Wittgenstein în a doua perioadă are drept efect reducerea filosofiei la o activitate de descriere a unor porţiuni ale limbajului, cu scopul de a "trata" erorile care apar în folosirea limbajului de către filosofii tradiţionali[34], respingerea distincţiei dintre limbaj şi metalimbaj, odată adăugată acestei poziţii, aproape că o transformă într-o poziţie închisă faţă de orice critici[35]. Nu este posibilă o teorie alternativă a limbajului, care să surclaseze perspectiva lui Wittgenstein, din acest punct de vedere, pentru că, pur şi simplu, nu dispunem de un metalimbaj în care să fie formulată această teorie. Dar cum este posibil ca Wittgenstein însuşi să scape de consecinţele viziunii sale?

Distincţia din prima perioadă a lui Wittgenstein dintre a spune şi a arăta[36] (respectiv distincţia din a doua perioadă, dintre a explica şi a descrie[37] joacă în cadrul filosofiei lui Wittgenstein un rol predominant[38]. Ceea ce va susţine Wittgenstein, din acest puncte de vedere, atât în prima perioadă[39], cât şi în a doua[40], este că el nu spune propriu-zis nimic despre limbaj, nu construieşte o teorie a limbajului natural, nu explică funcţionarea limbajului, ci doar oferă o descriere, un tablou, o serie de exemple, uneori de analogii, pe baza cărora să vedem ceea ce se află în faţa ochilor noştri. Anume, că limbajul nu funcţionează aşa cum ne închipuim atunci când dorim să construim o teorie semantică a limbajului, mânaţi fiind de interese filosofice.

Distincţia dintre "a spune" şi "a arăta" ne poate crea impresia că ne confruntăm cu o viziune (cea a lui Wittgenstein₂) care se sustrage unei discuţii critice, bazate pe argumente[41]. Să încercăm să ne lămurim. În primul rând, să observăm că, potrivit lui Wittgenstein₂, propriile sale "remarci filosofice" joacă rolul unor schiţe ce trebuie aşezate într-o anumită ordine, pentru a forma un tablou. Acest mod de a proceda ar putea, la rândul său, să facă parte dintr-un anumit joc de limbaj, înrudit cu numeroase jocuri de limbaj, dar şi alte activităţi extralingvistice, în cadrul cărora are loc învăţarea[42]. Este vorba de a descrie funcţionarea limbajului în anumite situaţii date, unele imaginate, de a da exemple pe baza cărora să putem realiza că în unele cazuri greşim ş.a.m.d. Am putea, de pildă, să considerăm, în continuarea consideraţiilor din capitolul precedent[43], că în toate cazurile în care în aparenţă ne este prezentată o regulă, expresia regulii este folosită doar cu titlu de exemplu, menit să ne arate cum să "aplicăm corect regula"[44]. În alte cazuri, generalitatea formulării ne va împiedica să vedem lucrurile astfel, dar vom putea considera că formularea respectivă joacă un rol mnemotehnic[45].

Chiar şi atunci când ni se arată cum să respectăm o regulă noi nu suntem neapărat reduşi la tăcere sau lipsiţi de posibilitatea unei replici, datorită vreunor caracteristici speciale ale jocului de limbaj în care ne aflăm. Să ne imaginăm următoarea situaţie. Cineva doreşte să mă înveţe cum să folosesc corect, din punct de vedere gramatical, cuvântul "chibrit". Atunci când eu formez pluralul "chibrite", mă va corecta arătându-mi, eventual pe baza unor exemple, că termenul corect din punct de vedere gramatical este "chibrituri". Dar eu aş putea, la rândul meu, să găsesc exemple în care interlocutorul meu să întâlnească formulări care să îi fie şi lui extrem de familiare şi în cadrul cărora cuvântul este folosit cu pluralul pe care îl foloseam eu ("chibrite"). Interlocutorul meu mi-ar putea replica acum arătându-mi că între cazurile pe care mi le oferea el drept exemplu şi cele pe care i le-am prezentat eu există o diferenţă. El va fi de acord cu folosirea termenului aşa cum propun eu în cazurile asemănătoare cu cele aduse în discuţie de mine, dar nu şi în cazuri precum cele aduse de el în discuţie ş.a.m.d.[46]

Într-o manieră asemănătoare, o "critică internă" a viziunii lui Wittgenstein₂ ar putea fi realizată prin formularea unor exemple care să pună în evidenţă faptul că limbajul funcţionează altfel decât în descrierile oferite de acesta. Bineînţeles, aceasta nu este sigura critică posibilă. Este greu însă de susţinut că respingerea distincţiei dintre limbaj şi metalimbaj sau respingerea ideii că dispunem în limbaj de termeni cu un statut privilegiat – termenii semantici – ar face ca poziţia lui Wittgenstein₂ să devină contradictorie, sau închisă faţă de orice fel de argumente.

NOTE

[17] "Filosofia se ocupă de calcule în acelaşi sens în care se preocupă de gânduri, propoziţii şi limbaje. Dar dacă ar fi fost cu adevărat preocupată de conceptul de calcul, şi astfel de conceptul de calcul al tuturor calculelor, ar exista ceva o metafilosofie. (Dar nu există. Am putea prezenta tot ceea ce avem de spus astfel încât acesta să apară ca un gând călăuzitor)" (Engl: "Philosophy is concerned with calculi in the same sense as it is concerned with thoughts, sentences and languages. But if it was really concerned with the concept of calculus, and thus with the concept of calculus of all calculi, there would be such a thing as metaphilosophy. (But there is not. We might so present all that we have to say that this would appear as a leading principle.)") – PG, Partea I, VII, § 72.

[23] Câteva locuri în care poate fi găsită sugestia unei interpretări asemănătoare cu cea de aici sunt: Michael Friedman, Carnap’s Aufbau Reconsidered, în Noűs 21/1987, p. 535 şi Hans-Johan Glock, în A Wittgenstein Dictionary, Blackwell, Oxford, 1996, passim. Merril B. Hintikka şi Jaako Hintikka (în Investigating Wittgenstein, Basil Blackwell, Oxford, 1986, cap. 1) îi atribuie lui Wittgenstein₂, pe aceeaşi linie, o înţelegere a limbajului ca "mediu universal". Distincţia dintre language as a calculus şi language as a universal medium (vezi Jean van Heijenoort, Logic as Calculus and Logic as Language, Syntese 17 (1967), 324-330) pare însă de natură să inducă în eroare, atunci când este îi este aplicată lui Wittgenstein. Aceasta în principal pentru că, după cum mi se pare, distincţia aglutinează două alte distincţii: (a) cea între o poziţie potrivit căreia regulile limbajului sunt de acelaşi fel cu regulile unui calcul şi o poziţie ce neagă acest lucru; (b) cea dintre o poziţie care accepta o ierarhie a limbajelor şi o alta care nu accepta decât existenţa unui singur limbaj, conceput ca mediu universal al comunicării. Distincţia (a) poate fi folosită pentru a deosebi între poziţia lui Wittgenstein₁ şi cea a lui Wittgenstein₂. Distincţia (b) nu mai poate fi folosită în acelaşi fel.