Mi-am propus, pe parcursul acestei lucrări, să cercetez condiţiile pe care ar trebui să le satisfacă o teorie semantică relevantă filosofic a limbajului natural, ţinând cont de unele consideraţii, observaţii critice, exemple şi argumente formulate de către Wittgenstein în scrierile sale târzii. Rezultatul acestei investigaţii nu este probabil prea spectaculos. Am identificat o serie de presupoziţii faţă de care sunt angajate unele abordări contemporane în filosofia limbajului[1] şi am pus în evidenţă anumite relaţii ce există între aceste presupoziţii. Am ajuns la concluzia că, deşi este discutabil dacă Wittgenstein₂ ne oferă argumente constrângătoare pentru a renunţa la orice proiect de construcţie a unei teorii semantice pentru limbajul natural, cel puţin proiectul unei semantici compoziţionale realiste (având în vedere un realism de felul celui ilustrat în Tractatus), în cadrul căreia regulile semantice să fie complet reductibile la reguli logice pare puţin plauzibil.

Un rezultat la fel de puţin spectaculos, dar poate semnificativ, al acestei investigaţii îl constituie identificarea unui punct nodal al disputei privitoare la posibilitatea unei teorii semantice a limbajului natural. Între presupoziţiile faţă de care poate fi angajată o asemenea teorie, un loc central pare să îl deţină asumpţia că atunci când folosim limbajul noi suntem implicaţi într-o activitate guvernată de reguli, în aşa fel încât putem decide în fiecare caz, pe baza unui sistem complet al acestor reguli, dacă procedăm corect sau incorect. Putem concede susţinătorilor unei teorii semantice că vor reuşi să respingă argumentele lui Wittgenstein₂ ce vizează celelalte presupoziţii puse în discuţie aici şi, întrucât aceste presupoziţii se bazează, la rândul lor, pe asumpţia formulată mai sus, să ne concentrăm în continuare asupra acestei asumpţii fără a pierde nimic din greutatea criticilor la adresa proiectului lor. Consideraţiile lui Wittgenstein₂ cu privire la urmarea regulilor conţin critica asumpţiei respective, iar diferitele versiuni în care a fost prezentată critica, precum şi numeroasele încercări de a formula un răspuns la această critică pun în evidenţă faptul că ameninţarea pe care o reprezintă critica respectivă la adresa proiectelor actuale din filosofia limbajului a fost resimţită în mod acut.

O continuare firească a investigaţiei realizate aici ar putea fi, ca atare, o abordare a unei problematici mai bine precizate. Cercetarea s-ar putea restrânge la problema urmării de reguli, respectiv la analiza detaliată a argumentelor critice şi a replicilor formulate în favoarea tezei că putem justifica, într-un fel sau altul, aplicarea corectă a unei reguli semantice. Încercarea de a soluţiona problemele generate de observaţiile critice ale lui Wittgenstein₂ cu privire la urmarea de reguli ar putea avea următoarea formă. Mai întâi, ar trebui să fie propusă o interpretare a poziţiei sale care, într-un sens, să aibă un caracter privilegiat. Acest "caracter privilegiat" ar ţine de următorul lucru. Interpretarea ar urma să fie de aşa natură încât găsirea unui răspuns la versiunea respectivă a argumentelor lui Wittgenstein să atragă după sine găsirea unui răspuns şi pentru argumentele respective interpretate diferit, dar conversa să nu fie valabilă. Cu alte cuvinte, interpretarea "privilegiată" ar reda poziţia lui Wittgenstein în forma cea mai provocatoare, cu condiţia ca poziţia respectivă să nu devină contradictorie. Discutarea răspunsurilor posibile ar urma să se facă prin raportare la această interpretare "privilegiată", urmărindu-se fie găsirea unei soluţii adecvate, fie, acolo unde este cazul indicarea imposibilităţii formulării unui răspuns ce se bazează pe anumite presupoziţii.

Îmi voi permite acum să apreciez consecinţele pe care le-ar putea avea faptul că în urma cercetării prefigurate aici s-ar ajunge la concluzia că respectivele consideraţii critice cu privire la urmarea de reguli au caracter constrângător, cu alte cuvinte, că nu putem să construim o teorie semantică a limbajului natural. Bineînţeles, un astfel de rezultat nu ar conduce la concluzia că nu putem construi o teorie a limbajului lipsită de caracter normativ – aceasta ar fi obţinută pe baza unor generalizări descriptive, menite să surprindă felul în care obişnuieşte să vorbească o anumită comunitate de vorbitori, la un moment dat, şi ar avea acelaşi statut cu cel al unui tratat de fonetică. Nu ne-am putea servi de o astfel de teorie pentru a testa întrebările noastre filosofice, pentru a ne asigura că au sens. Ceea ce nu înseamnă, însă, că am fi lipsiţi de posibilitatea de a testa întrebările noastre filosofice. Astfel de teste vor presupune punerea în discuţie a intuiţiilor noastre lingvistice superficiale, încercarea de a construi exemple de formulări lipsite de sens care să cuprindă expresiile ce apar în cadrul întrebărilor avute în vedere, căutarea unor analogii etc. Rezultatul testelor, oricât de concludent ar fi, nu va avea un caracter definitiv. Am putea totuşi, în cazul unui rezultat pozitiv, să ne considerăm la adăpost faţă de posibilitatea ca problema de care urmează să ne ocupăm să se dovedească a fi lipsită de sens. Desigur, aceste prolegomene semantice vor trebui să fie reluate pentru fiecare nouă întrebare pe care dorim să ne-o punem. Dar ele nu vor fi inutile. Rezultatele pe care le-am putea obţine în urma investigării unei probleme vor fi, din acest punct de vedere, mai greu de contestat.

Situaţia prezentată mai sus nu este, totuşi, cea mai proastă situaţia în care am putea descoperi că ne aflăm. Am pomenit la începutul acestei lucrări faptul că filosofia târzie a lui Wittgenstein conţine două provocări. Prima privea posibilitatea de a obţine, cu titlu preliminar, clarificări sistematice, pe baza unei teorii semantice a limbajului natural. A doua provocare privea posibilitatea în genere a filosofiei (concepută ca activitate de punere şi rezolvare de probleme). În cazul în care prima provocare ar avea succes, noi am putea, în continuare, să ne ocupăm de problemele filosofice propriu-zise, chiar dacă nu vom avea garanţia deplină că legitimitatea uneia sau alteia dintre problemele ce fac obiectul interesului nostru nu ar putea fi niciodată pe bună dreptate contestată. În cazul în care cea de a doua provocare s-ar dovedi, la rândul ei, îndreptăţită, ar trebui să renunţăm complet să mai concepem filosofia ca activitate de punere şi rezolvare de probleme. Munca filosofului s-ar reduce la dizolvarea problemelor filosofice. Aceasta ar fi concepută ca o activitate perpetuă de îndreptare a greşelilor la care ne conduc intuiţiile noastre lingvistice superficiale.

Probabil că este imposibil, pentru o persoană cu interese filosofice autentice, să accepţi să te rezumi la a întreprinde o astfel de activitate. O astfel de persoană va resimţi acut existenţa unor probleme filosofice autentice şi va considera că este important să le dedice atenţia şi eforturile. În ciuda acestor impresii subiective, însă, rigorile unei atitudini raţionale ne pot împiedica să ne ocupăm de asemenea "probleme filosofice" atâta timp cât asupra cercetărilor noastre planează pericolul ca provocările lui Wittgenstein să se dovedească îndreptăţite.

NOTE